“Evoluţia omului este evoluţia constiintei sale, şi “conştiinţa” nu poate evolua inconştient. Evolutia  omului este evoluţia voinţei sale, şi ”voinţa” nu poate evolua involuntar. Evoluţia omului este evoluţia puterii sale de acţiune, şi “acţiunea” nu poate fi rezultatul a ceea ce se întamplă.” – Gurdjieff

      E careva dintre voi care nu şi-a pus vreodată întrebarea: Cine sunt eu?, de unde vin?, şi care e scopul vieţii pe pământ?

      Am citit mai demult cartea Despre suflet, de Platon, iar acolo, Socrate demonstra aproape matematic (pentru cei care sunt sceptici, dar cu orizonturile deschise) faptul că noi nu suntem nişte bucăţi de carne, ci existăm dintotdeauna, şi vom exista întotdeauna. Şi atunci se naşte întrebarea: care e scopul? Dacă tot o să trăim o eternitate, care e scopul? Evoluţia mi se pare strâns legată de acest scop, şi ar putea fi chiar scopul în sine. Dacă vă întrebaţi care e scopul, şi găsiţi să zicem un raspuns exact, cum ar fi: fericirea eternă, să-l “găsim” pe Dumnezeu, sau mai ştiu eu ce alt scop nobil vă trece prin cap……….nu vi se pare că s-ar duce toată magia, eternitatea şi infinitul nu ar mai fi atât de mari? În schimb, dacă ne gândim că scopul, pe lângă ce ne vine nouă în cap, ar mai fi şi evoluţia fără de sfărşit, parcă farmecul existenţei rămâne.

    Cât de conştienţi suntem, ca să putem evolua? Cam toată lumea crede în ziua de azi că suntem nişte fiinţe libere, deplin conştiente, dar eu vă zic că aproape toţi suntem adormiţi. Pentru cei care au realizat că ei nu sunt aşa de liberi precum cred – că gândurile apar răzleţe fără ca noi să vrem să gândim acel lucru, că dorinţele noastre pornesc involuntar, din cauza stimulilor exteriori decât celor interiori, că acţiunile noastre sunt în consecinţă acţiuni rezultate din dorinţele noastre aparente, – i salute you!, şi vă apreciez sinceritatea După ce realizăm că defapt bătem pasul pe loc cu aşa zisa evoluţie a noastră, ne simţim mult mai responsabili, acum că am căscat bine ochii, şi am început întradevar să vedem.

     Va întreb: cât de conştienţi sunteţi de voi? sunteţi conştienţi când mâncaţi că mancaţi? când mergeţi că mergeţi? când respiraţi? Când vă bate vântul prin păr, şi miroase a tei, simţiţi, sau vă e mintea în altă parte? Când vă sărutaţi cu cineva îi simţiţi umezeala buzelor sau vă imaginaţi drumul spre cel mai apropiat pat?

    Conştiinţa de sine în momentul prezent e primul pas în evoluţie. Atunci ne trezim. Fără ea, tot ce cunoaştem, tot ce facem, tot ce vorbim, nu prea are nici o importanţă. La fel cum cunoştinţele acumulate nu sunt Cunoaşterea, nici simplul fapt că existăm, nu înseamnă că suntem cu adevărat, dacă înţelegeţi ce vreau să zic…

Am auzit din întâmplare Guns and Roses – Don’t Cry şi m-a apucat un acces de nostalgie după vremurile în care muzica însemna altceva. Poate ai spune că-s eu prost şi nu preţuiesc cum trebuie prezentul, dar te înşeli oleacă. Îmi place viaţa mea, îmi place cum e acum şi iubesc să fac planuri de viitor. Nu se poate spune deci despre mine că-s ancorat în trecut. Şi totuşi…

Să-ţi spun întâi despre titlu. E replica solistului din formaţia de rock&roll din Almost Famous de când stătea cocoţat pe acoperiş pe LSD şi ţinea mulţimea în suspans petrecăreţ pe motiv că plănuieşte să sară în piscină pentru că el e zeu de aur şi poate. Filmul m-a influenţat destul de mult încât să ajungă acum subiectul unui paragraf din postul despre cum am început să ascult muzica faină.

Am început acum vreo 7 ani cu Toxicity şi Fuck The System ale celor de la System Of A Down, am continuat apoi inevitabil cu Metallica si ale lor Nothing Else Matters, The Unforgiven 2 şi Turn The Page, cu incredibila Nirvana cu domnul solist Kurt Kobain sinucigaş portocaliu în cap dar încă uber cool şi cu piese ca Lake of Fire, Smells Like Teen Spirit, Polly, Kiss Kiss Molly’s Lips. Atunci ascultam fredonand cate-o vara intreaga, muzica se oprea direct în suflet, rock & rollul era peste tot, berea curgea din abundenta odata cu muzica faina, iar festivalul de la Sighisoara era Woodstockul anual, moment suprem al depravării generaţiei care aproape că readucea curentul hippie în mainstream la început de mileniu nou.

Chefurile erau mai toate in miez de vara. La fiecare se intampla cate ceva neprevazut: bora câte unul unde nu trebuie, se formau 2 3 cupluri care rezistau apoi ani la rând amintindu-şi de unde şi pe ce muzică a pornit totul, fugea câte unul cu un fel de sombrero în cap fugărind o potaie mică prin casă (să o numim eronat poate Beni). Totul era clandestin, nopţile lungi şi ciudate se derulau toate cât erau părinţii plecaţi de-acasă (prea rar). Cheful făcea vecini(i) curioşi la început de gloata de roacheri, frutraţi mai apoi pe la începutul nopţii şi, bineînţeles, isterici spre dimineaţă. Regret nespus că nu eram acasă când s-a trezit tanti Ana cu o pereche de (citez) chiloţi căcaţi – în cap. I-o fi fost ruşine că i-a plăcut, altfel nu-mi explic de ce-a făcut atâta scandal pentru aşa puţin infamul eveniment fecal, lucru atât de neînsemnat dealtfel.

În fne, s-au întâmplat multe (atât atunci cât şi după), eram în lumea noastră, respectam regulile noastre, ascultam muzica noastră, ne numeam şuzeri (de la shoesii laţi de skate) sau rebeli. Sau cel puţin aşa mi se pare acum, la distanţă de câţiva ani buni deja. Aş fi râs poate atunci să aflu că o să am blog peste câţiva ani, că o să SCRIU şi că o să scriu AŞA. Aş fi râs şi să ştiu că vorbesc aşa despre NOI, căci pare-mi-se că-s cam individualist de fel şi perioada aia n-a fost o excepţie. Mă aşteptam să ascult(ăm) toată viaţa rock & roll (pe vremea aia, evident, nu-l numeam aşa) şi să fiu party animal şi.. cam atât. Am rămas trăznit când am auzit de Corey Delaney, adolescentul din Australia care a ţinut chef de 500 de rebeli şi a devastat cartierul. Am simţit că suntem toţi legaţi de ceva mai presus de fire.

Cam atât despre perioada în care am descoperit muzica. Aş mai spune aici că ăsta a fost doar începutul şi că am trecut prin foarte multe (păţanii şi schimbări) de-atunci. Prieteni vechi lăsaţi la naftalină, prieteni noi la loc de cinste, muzică nouă şi faină, chefuri gârlă, Vama Veche, drum and bass, iarbă… tot arsenalul noului hipiot.

     “Diavolul poate cita din Scriptură pentru scopurile sale.” – Shakespeare

     Legat de chestia asta, stiaţi că creştinii fundamentalişti din S.U.A. (o mişcare creştină protestantă) îl consideră pe Bush un om sfânt? Da. Bush îşi justifică razboaiele pe care le poartă, folosindu-se si de anumite pasaje biblice (bineînteles din vechiul testament). Dacă sunteţi mai interesat de acest subiect, vizionaţi filmul documentar Jesus Camp, care îl găsiţi pe www.libertv.ro . Foarte interesant cum îşi educă aceşti creştini fundamentalişti copii (aici menţionez că nu îi dau la şcoala ci îi educă acasa, adică sunt home-schooled): îi invaţă că ştiinţa nu demonstrează nimic defapt, că resursele planetei trebuiesc consumate pentru că vine oricum sfârşitul lumii, că tot felul de rahaturi de îţi vine să-ţi dai cu pumnii în cap.

     Şi acum, trecem la filosofie , hehe. Cum ne dăm seama noi, ca oameni buni ce suntem, că persoana care citează din scriptură este defapt un om, în slujba crucii întoarse să zic aşa. Iisus a zis:

Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. 16 Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? 17 Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. 18 Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. 19 Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. 20 Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (evanghelia dupa Matei cap. 7)

    Faptele lor vorbesc. Războaiele şi lupta pentru dominaţie globală. Faptul că ne menţin artificial în sărăcie, foamete, mizerie şi frică pentru a ne putea controla mai uşor.

    Cu toţii ştim că aproape toţi politicienii şi conducătorii se încadrează în această categorie de pomi rai, dar ce facem noi? Tot discutând cu lumea pe acest subiect, am observat că există un curent de gândire printre oameni. Curentul : noi nu putem face nimic, suntem prea mici şi puţini. Dacă cei care împărtăşesc acest curent citesc acest post, îi invit să se ducă la culcare atunci, şi să se trezească peste câţiva ani, pe masa de operaţie când o să le implanteze cipuri în mână.

    Am transformat postul într-un manifest, dar vreau să ne revoltăm, să nu mai stăm să ne uităm la ce se întămplă în jur şi să zicem: “asta e, oricum nu putem face nimic!” Nu! Putem face! Primul lucru e să ne schimbăm modalitatea de a gândi asupra acestor chestii ce se întămplă. Restul vine de la sine.

    POWER TO THE PEOPLE!

     "Alergăm după fericire până departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape." – Horaţiu

     Şi ACUM aş adăuga eu.

    A auzit toată lumea cred de chestia asta, cum că ar trebui sa căutăm fericirea înăuntrul nostru, dar văd atâţia oameni trişti în jur. Mă întreb de ce şi tot eu îmi răspund: sunt mii şi mii de motive pe care ar putea să mi le dea şi să aibă dreptate. Dar mă întreb eu…..ce îi opreşte să fie fericiţi exact în momentul respectiv. Pe voi ce vă opreşte sa fiţi fericiţi exact acum, în acest moment? Viaţa e doar o derulare de momente prezente, în care voi alegeţi să fiţi fericiţi sau nu. Mintea noastră ne amăgeşte în continuu că dacă vom avea aia sau aia în viitor, de-abia atunci o să putem fi fericiţi, dar după ce avem aia sau aia, căutam automat altceva.

     Fericirea pe care o căutam în altă parte în afara noastră şi în alt moment decât în momentul prezent nu poate dura, e efemeră. Chiar şi atunci când căutăm fericirea în cuplu, şi aşteptăm ca celălalt să ne facă fericit/(ă)

    O carte foarte bună care încă nu am citit-o dar o citeşte colegul de cameră (am citit totuşi despre autor si despre ce e vorba în cartea aia) – Eckhart Tolle – Puterea Prezentului – vorbeşte despre chestia asta cu fericirea în prezent mult mai pe larg şi foarte probabil mai bine decât mine. Nu mai fumaţi 4 pachete de ţigări şi luaţi-vă cartea aia. Vă provoc! (pentru nefumători nu am soluţii ) )

 “Devenim înţelepţi fiind puşi la încercare de condiţii grele; bogaţia şi huzurul distruge capacitatea de apreciere a ceea ce e drept” – Seneca

    Referitor la această cugetare, povestea vieţii lui Buddha e punct de referinţă. In tinerete, Siddhārtha Gautama (ăsta a fost numele lui oficial) a trăit în palate (a avut chiar 3), fiind fiu de rege. A avut nevastă si copil, iar până la vârsta de 29 de ani, nu a trăit decât in lux, pentru că tatăl său nu i-a dat ocazia să vadă viaţa şi in afara palatelor. Văzând el că bunăstarea materială nu aduce fericirea, a ales sa plece şi să experimenteze viaţa unui ascet. Până la 35 de ani, a fost discipolul mai multor maeştrii, dar fiind nemulţumit de rezultatele dobândite, a plecat. A încercat chiar varianta aia zisă “self-mortification” adică nu a mâncat 1 an de zile decât câte o aluna sau un bob de orez pe zi. A vazut că nu merge nici aşa, şi-a băgat picioru şi s-a ofticat, a zis că nu mai face nimic, decât sa stea sub un copac, si să mediteze până atinge iluminarea. Zis şi făcut, după 49 de zile. (7×7;).

    Cert e că toată lumea îşi dă seama că dacă trăieşti în lux şi te doare la banană de restu, devii cam becalist, dar în acelaşi timp, fără să ne dăm seama, fugim după un trai cât mai lejer. Ne dorim tot mai mult să nu avem greutăţi în viaţă şi să ne mearga totul, aşa cum vrem noi, deşi aşa cum vrem noi poate nu e cel mai bine.

    Concluzia mea ar fi că ar trebui sa privim altfel greutăţile vieţii, oricât de mari ar fi, şi să ne bucurăm de ele, ştiind că prin intermediul lor ajungem înţelepţi.