Mă scuzaţi că n-am mai postat de peste o săptămână, dar n-am mai simţit nevoia, n-am mai căutat satisfacţia, am învăţat să exist fără blog, fără fani, fără păreri idioate pe care să le combat. Sunt la vârsta la care îmi schimb radical concepţiile despre viaţa, la care ajung la concluzii frapante zi de zi. Una din concluzii spune că blogurile personale sunt mai rele decât metrosexualitatea. Sunt masturbare mentală (cum zicea un hater mai când), sunt culcuş al mândriei, fericire falsă, îs ca ştirile de la ora 5. False. Nu mi-a fost uşor să-mi dau seama de asta, căci sunt mai nou înconjurat de ipocrizia a mai sus menţionată, dar odată cu prima revelaţie au venit şi restul. A fost nevoie de o scânteie doar ca să văd dincolo de aparenţe. Sper că nu intraţi pe blogul meu ca să aflaţi ce-am mâncat de dimineaţă sau dacă mi-am bătut pisica, coz it’t not gonna happen. Da, nu mă mai deranjează nici englezismele proprii. Cu cât accept mai multe de la viaţă, cu atât mai bine.

Aşa, dar nu despre cum m-am lăsat eu de “postat de dragul de a posta” vreau să povestim acum, ci despre religie şi societate.

M-a pus încă de mic pe gânduri vorba lui Einstein “totul e relativ“. Cum adică? Cum e relativ betonul rece pe care stau? De când nu-i luna lună şi soarele soare? Cum a ajuns deşteptul ăsta la aşa concluzie şi cum poate o lume întreagă să-i aducă omagii unui nebun care crede că betonul e relativ? Poate nu îi căzuse un pian în cap pe stradă de-şi permitea să afirme asemenea lucruri. Mi-a plăcut să folosesc replica asta în discuţii chiar dacă nu o înţelegeam.

Apoi într-un acces de plictiseală am citit cam tot ce-am găsit la filozofie & religie în enciclopedia Encarta (era pe un cd şi era foarte tare). Am învăţat de Zoroastru, Buddha, Mahomed, Moise, Avraam, Iisus, de păţaniile mayaşilor cu conchistatorii, de Platon, Nietzsche şi de şamanii din stepa rusă. Am început atunci să intuiesc adevărul unic ce trebuia să se ascundă în spatele atâtor învăţături. O religie se răspândeşte doar dacă e adaptată timpului şi locului în care apare, doar dacă se prezintă ca un ghid (de viaţă) destul de bun pentru omul de rând. În Roma antică lumea simţea nevoia să ridice iubirea la rang de religie. În Mecca anilor 800 lumea avea nevoie de o călăuză precum Mahomed, de un om care să aducă o picătură de lumină în întuneric. Şi surprinzător, calea toltecilor (america centrală) e foarte aproape de budism şi de unele părţi din creştinism sau islam.

Lumea a văzut apoi că religia e bună, că oferă un set de reguli şi totodată o ocupaţie şi un ţel. Şi ce poţi să cauţi mai mult în viaţă, când multele religii te mângâe pe creştet dacă mori prost?

Omul simplu comite însă crima supremă lăsându-se pradă ignoranţei. Îşi neglijează propriul suflet, şi-l lasă în grija unor paznici de mult corupţi de veacuri. Acceptă Biblia, Torah sau Coranul, acceptă normele sociale, îşi acceptă condiţia şi (abia acum vine necazul meu) acceptă să alerge după iluziile oferite ca momeală de către religie sau societate. Alergăm după mântuire, bani, după respectul celor din jur, frumuseţe, putere, faimă, cunoaştere şi o grămadă de alte chestii. Alergăm toată viaţa, nu avem nici o şansă să trăim cu adevărat.

Din cauza religiei şi a celor care ne învaţă să comunicăm cu societatea, a celor care deschid calea morţii încă din primii ani de viaţă, din cauza lor suntem sclavi în propriul vis, suntem unelte ale visului. Avem totuşi o şansă să ne trezim. Vreau să cred că m-am trezit, dar cu cât vreau mai mult cu atât adorm mai adânc şi mă leg de pământ în loc să zbor.

Nu-s tocmai înpotriva fanaticilor, ba, din contră, cred în dumnezeu şi în puterea credinţei, dar mai cred şi că dumnezeu se ascunde în tot (da, şi în căcat), că răul e bine şi invers şi că orice Cale care se respectă implică renunţarea la dorinţă şi (implicit la) alegeri.

Alegerile, ele ne omoară. Aleg să nu aleg, să nu aleg, să nu aleg, să nu aleg… pârţ.

Aştept comentarii!

Da, am căcat peste weekend două bloguri noi. Nu prea cred că am adunat mulţi programatori în jurul blogului dubios, dar dacă e vreunul de symfony am să-l fac fericit cu blogul ăla. Cât despre muzică.. azi am postat toată ziua pe muzică.dubios.ro. Aştept în continuare puhoi de ascultători de muzică faină, de discuţii faine şi comentarii.

Am să postez în continuare pe blog aici tot ce nu ţine de muzică sau de programare. Adică aberaţii gen următoarele:

1. La 2 (două) noaptea m-a surprins un jun nocturn în timp ce mă dădeam vesel cu bicicleta prin centru şi măzgăleam pereţii cu spray portocaliu şi desene cu oameni care desenează pe pereţi. Mi-am luat catrafusele, am fugit ca măgarul pe lângă dânsul fără să-l salut, am parcat bolidul în magazie şi m-am culcat. Am visat apoi ceva foarte real, dar am uitat ce aşa că nu pot să aberez pe tema asta.
2. M-am angajat, încep treaba de luni. Nu mai sunt şomer, haha ha hateri.
3. forumul blogoree e mai nou de căcat, plin cu noobi care caută promovare şi link exchange fără să le treacă prin cap că ar putea să ajute comunitatea participând cu adevărat la vreo discuţie. Bine, unii nici să vrea n-ar putea, dar vorbesc aici de cei care ar fi în stare de un dialog civilizat, dar îi doare-n pulă.
4. Am frecat menta Sunt în concediu de 3 luni.
5. M-am uitat la Scrubs şi am râs de m-a durut burta. Iar.
6. Mă duc miercuri la Sibiu să chefuiesc la ziua sorei cu prietenii ei necunoscuţi (mie).
7. Sunt tare entuziasmat de blogurile astea, mai ales de ăl cu muzică.

Aş vrea să fi avut mai multă inspiraţie, dar nu mă plâng nici aşa. Uitatul la seriale şi mai ales cititul îmi ocupă mintea cu totul, nu mi-o mai lasă să zburde, să scornească posturi interesante. Pot sa scriu, dar scriu tot ce-mi vine prin cap ca acum. Aş putea să scriu că mă duc să mă cac în 5 minute, dar nu scriu. Pentru că nu mă scapă, nu din politeţe faţă de cititori. Bine, nici respectul nu e de neglijat, pentru că există, e acolo în curu capului şi nu mă lasă să vă povestesc cum scot mucii uscaţi din năsuc.
DESTUL. Noapte bună.

Ieri am plecat spre cursurile de master de luni dup-amiază, dar am ajuns în vârful însorit al unui deal cu Cartea despre nimic a lui Osho în mână. Şi cu căştile la maxim cu Bonobo pe urechi. Obişnuiesc să deschid cartea asta din când în când la pagini random (nu-i tocmai subţire) şi să citesc 5 10 pagini acolo. Mă inspiră , îmi aminteşte cum e lumea de fapt. Am transcris aici un sample. Bon apetit! (more…)

Mă obsedează de când am auzit-o prima dată în timp ce se derulau creditele de le Full Metal Jacket. Am asociat-o cu războiul din Vietnam odată cu restul lumii se pare, căci aşa a rămas de la filmul ăsta încoace, un soundtrack bun pentru orice peliculă despre ororile războiului din Asia exotică. De fapt asociind Paint It Black cu Vietnamul, creatorii filmului au asociat sitarul ăla sexi de se aude pe tot parcursul piesei cu soundul de sex drugs n rock n roll compus tocmai de regii genului, Rolling Stones, cu versurile dramatice despre chestiile negre pe care le are tipul în suflet după ce i-a murit prietena şi cu tobele de paradă militară de se-aud la sfârşit. Da, cum spuneam, prost să fii să nu asociezi Paint It Black de la Rolling Stones cu războiul din Vietnam.

I see a red door and I want it painted black

No colors anymore I want them to turn black

I see the girls walk by dressed in their summer clothes

I have to turn my head until my darkness goes

Mare cântec, inspiră oamenii din 1966 încoace, dar istoria apariţiei sale nu-i deloc la fel de impresionantă. banală chiar, spre deosebire de epica poveste a fumului de pe lacul Geneva ce-a inspirat crearea Smoke On Water a celor de la Deep Purple. Căutând flămând deci ceva cel puţin la fel de măreţ precum un hotel arzând pe malul unui lac, am dat de povestea lui Paint It Black, nu tocmai ce căutam (poate doar dacă e impresionantă prin banalitate).

The song began with Wyman playing organ at a recording session, in parody of the group’s former co-manager Eric Easton, who had been an organist. Charlie Watts accompanied the organ by playing a vaguely Middle Eastern drum part; Watts’ drum pattern became the basis for the final song. Brian Jones contributed the song’s signature sitar riff (having taught himself to play after a visit with George Harrison) and acoustic guitar, and Jagger contributed the lyrics, seemingly about a man mourning his dead girlfriend. The lead electric guitar and the background vocals are provided by Richards. The piano is played by Jack Nitzsche.

Traducere: cântec genial făcut la bătaie de pulă.

A apărut Zetgeist 2, se numeşte Addendum şi e foarte tare. Evident, Zeitgeist 2: Addendum vine după Zeitgeist 1: Endgame. Nu-i nevoie să ştii fizică cuantică pentru a înţelege asta. Asta sau că lumea nu-i aşa cum o vezi la ProTV.

Se pare ca Romania e-n căcat până-n gât. O să veyi înşiruite la un moment dat instrumentele care sunt aplicate rând pe rând fiecărei ţări cu scopul de a o stoarce de resurse şi implicit de bani. Ţara noastră se duce dracului chiar în timp ce vorbim, şi nu cred că se va trezi prea curând vreun naţionalist cu adevărat iubitor de patrie să ia frâiele puterii în mâini şi să se opună globalizării. Suntem cu atât mai sclavi cu cât refuzăm mai mult să credem că suntem sclavi.

Mă întreb câţi asasini economici au zăbovit prin Bucureşti în ultimii ani şi cât rău ne-au făcut cu adevărat. Am pus filmul dedesubt, şi vă invit la vizionare (şi poate îndoctrinare) plăcută întâi, şi apoi la o discuţie despre Zeitgeist, despre creatorii lui şi despre ce vor ei de la noi. (more…)