Seven Pounds e un film cum n-ai mai vazut. Te omoara, da cu tine de toti peretii, te face iar copil, pentru ca la final sa-ti arate cine esti cu adevarat. Scenele emotionante din Green Mile sau, la vremea lui, Titanic (cand tin minte ca era la moda sa te duci la cinema si sa faci ca toti dracii cu lacrimi in ochi), sunt labareala pura pe langa finalul Seven Pounds. Exact cum spunea si cineva pe imdb, nu cred c-am fost vreodata mai miscat de un film.

Genial film. O sa plangi la el. Asa as vrea sa mor si eu.

Astă vară pe ciuperci în Amsterdam am simţit că ies din corp şi că încep să zbor prin cameră. Apoi încercând să adorm am comandat juma de oră o flotă de battleshipuri într-o bătălie intergalactică star wars like. Iar acum câteva zile pe salvia divinorum mi s-a părut că-mi văd aura.

Nu c-aş avea nevoie de dovezi pentru a-mi argumenta deciziile luate deja în viaţă, dar m-am gândit să scriem aici la comentarii experienţe metafizice cât de cât veridice, experienţe care să determine pragmaticii să se relaxeze şi să se bucure de viaţă în loc să stea cu morcovul în fund 80 de ani pentru ca în final să moară mult mai proşti decât s-au născut şi să nu-i plângă nimeni cu adevărat.

Sunt de părere că societatea ne-a fost pecetluită în momentul în care omul a început să folosească unelte la vânătoare sau agricultură. A început să caute să aibă cât mai mult, să se restricţioneze singur cu reguli ce se învechesc rapid şi sunt schimbate rar, să dea în cap aproapelui.

Suntem roboţi până la proba contrarie, nu? Căci iubirea şi ura privite din prisma societăţii nu-s nici ele decât dovezi de egoism – cel mult – nu pot fi măsurate şi cuantificate, deci nu există. La fel cum nu există nici dumnezeu. Sau la fel cum există dumnezeu. Sau la fel cum E bun sau rău. Mă simt de parcă aş fi înconjurat de oameni care cred încă în Moş Crăciun şi continuă să creadă până la moarte.

Să continuăm, îs tare curios. Cum e cu experienţele supranaturale ? Te-ai rugat şi ţi-a răspuns Dumnezeu ? Ai meditat până ai levitat ? Ai luat o combinaţie de LSD cu ketamină şi ai văzut prin prietenul tău de parcă era făcut din sticlă ? Sau… ai simţit pur şi simplu ?

Cum o fi oare să te naşti într-un sistem care să nu-ţi explice de mic pe îndelete cum e viaţa, care să nu-ţi dea mură-n gură ca unui retardat, cum face prea respectata noastră societate ? Aş fi vrut să aflu din start că nu depind de nimic, că viaţa a frumoasă, că n-are rost să mă împotmolesc în probleme şi regrete, că “go with the flow while being aware of the big picture” chiar are sens. Nemulţumirea cronică e una din cele mai răspândite boli ale zilelor noastre. Nemulţumirea, alături de dorinţă, măşti şi păstrarea aparenţelor, sunt toate mijloace prin care societatea, creaţia noastră, ne ţine în lanţuri şi nu ne lasă să ieşim din tipare. Ne limităm singuri prin reguli autoimpuse, şi avem toate şansele să murim proşti (sau să citim indiciile şi să ne luminăm între timp).

Ţiganii în schimb… cu ţiganii e altă poveste. Cu ei e mereu altă poveste. Au pornit prin secolul 3 î.Hr. din India hindusă cu chef de party, au poposit aproape o mie de ani în Persia şi au cântat pentru un popor ce ducea lipsă de cântăreţi, s-au mutat apoi în Bizanţ şi au petrecut aşa de tare de-au fost confundaţi cu o grupare eretică numită atiganoi (de-aici numele), iar de-acolo s-au împrăştiat prin Balcani în primul rând, dar şi prin Mediterana pe insule aflate strategic în drumul pelerinilor creştini spre Ierusalim. Prea multe cuvinte din limba arabă n-au împrumutat, căci au fugit parcă de islam, lăsând în urmă Persia şi stabilindu-şi în final cartierul general în Balcani.

Trăiau în corturi şi erau vestiţi pentru muzică, nomadism şi prelucrarea metalelor. La nord de Balcani au dat peste un popor ce-a văzut imediat în ei valoare economică, o sursă ieftină de muncă şi de venit. Da, strămoşii noştri i-au legat de pământ şi i-au transformat în robi. Românii au fost primii europeni care i-au persecutat cu adevărat pe ţigani pe motive rasiale. A urmat toată Europa, culminând cu Hitler peste 600 de ani. Au făcut ţiganii prin Europa năzdrăvănii nemaivăzute pân-atunci. Pe la 1411, de exemplu, au început să se dea drept neam izgonit din propria casă de turci pentru că n-a vrut să se lepede de credinţa creştină. Sau drept egipteni pedepsiţi de dumnezeu pentru că n-au ajutat Sfânta Familie cât a poposit în Egipt fugind de Irod.

Primul oraş prostit oficial de ţigani a fost chiar Braşovul, de unde au obţinut bani, mâncare şi găzduire. Au urmat câteva din Ungaria şi foarte multe din restul Europei, mai ales din Franţa, Spania, Germania şi Ţările de Jos. Au obţinut prin minciună chiar permise de la regi sau alţi oameni importanţi, se spune că o şatră a avut audienţă chiar la Papa de la Roma. S-au stabilit peste tot pe unde au umblat. În Spania li s-a zis gitanos (de la egipteni) şi s-au pus pe flamenco. Francezii le-au zis manouches (bărbaţi) şi le-au iubit swingul şi femeile. Englezii i-au adoptat (şi ei, ca şi restul Europei) foarte greu din pricina modului nomad de viaţă, după multe torturi, deportări şi execuţii, dar… i-au acceptat în final.

În timp ce păsările cerului au cuiburi, vulpile şi lupii vizuini, leii şi urşii bârloguri şi toate celelalte animale sălaşe, cu adevărat nenorocita rasă de egipteni, ce noi le ziceam Czingaros, trebuie cu siguranţă compătimită, deşi nu se ştie dacă tirania crudului faraon a cauzat aceasta sau destinul. În conformitate cu vechiul lor obicei, ei sunt obişnuiţi să ducă o viaţă foarte grea pe câmpii şi pajişti, în afara oraşelor, în corturi jerpelite. Bătrânii şi tinerii, băieţii şi copiii acestui neam, lipsiţi de protecţia zidurilor, trebuie să suporte ploaia, frigul şi căldura arzătoare. Pe acest pământ ei nu au bunuri, nici nu caută să cucerească oraşe, fortăreţe, târguri sau reşedinţe princiare, ci pribegesc mereu, fără un loc de odihnă sigur, fără a cunoaşte bogăţii sau ambiţii. Zi de zi şi ceas de ceas sub cerul liber, ei sunt în căutare de hrană şi de îmbrăcăminte, plătind cu munca propriilor braţe, folosindu-se de nicovală, foale, ciocane şi cleşti. (Traducere din latină)

Nu-s convins că ţiganii trebuiesc compătimiţi, căci au tot dovedit vreme de 500 de ani că se pot descurca chiar şi într-o societate cu valori relativ opuse, dar sunt convins că e inuman să-i bagi pe toţi în aceeaşi oală şi să-i faci săpun. Dacă dai vina pentru toate nenorocirile pe ţigani atunci eşti un laş egoist mult sub cei pe care-i urăşti atât, şi nu eşti cu nimic mai bun decât stră stră stră … stră bunicul care a futut ţigănci noaptea şi a predicat discriminarea rasială ziua într-o biserică poate.

Nu se potrivesc în societatea noastră, dar asta nu poate să aibă decât consecinţe pozitive. Ne deschid ochii (unora) şi ne arată cât de mult ne-am îndepărtat de echilibru, ne obligă să aruncăm câte o privire în interior şi să dăm socoteală sinelui (ceea ce-l obligă pe ego să urască), ne condimentează capitalismul cenuşiu în care ne scăldăm ca porcii în noroi după o ploaie de vară înainte de tăiere.

Aşadar stimaţi frăţiori gadjo, nu doar că n-ar trebui să-i izolăm şi să ne uităm de sus la ei de parc-ar fi o pleavă, dar ar fi înţelept să “le furăm meseria” şi să ne amintim cum e să nu fii legat de lanţurile societăţii, care, apropo, îs create tot de noi, şi cu care ne restricţionăm singuri libertatea, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Suntem toţi făcuţi din acelaşi căcat până la urmă.

Contrat aşteptărilor est europene, muzica ţigănească nu se reduce doar la trompetă şi ţambal. Şi putem trasa o paralelă la chestia asta. Ţiganul poate fi om bun, amuzant, cu chef de viaţă, cu istorie şi cultură cel puţin interesante.

Şi înc-o chestie la care m-am tot gândit… dacă un număr de câteva cete timide au “colonizat” Europa acum 500 de ani atunci cum o să afecteze bătrânul continent migraţia românilor mai închişi la culoare din anii 2000 spre vest în căutarea învârtelilor sau uneori a locurilor de muncă bine plătite ? Poate peste 500 de ani o să fim toţi nomazi şi n-o să mai preţuim ce preţuim în prezent.

Stăteam adineauri cu colegul Adi pe balcon, el la o ţigară iar eu la vorbă, pălăvrăgeam despre filmele văzute peste weekend şi espre procesoare pe 64 de biţi, când ce să vezi. Apare în cadru o tanti cu un bubico negru, creţ, mic şi urât în lesă. Şi căţelul se apleacă cu labele din spate şi lasă un căcăţel cât o căcărează de oaie în spate cadou pentru stăpână.

Nu mi-aş fi imaginat ce avea să urmeze dacă nu mă avertiza Adi: “stai să vezi că acum scoate lopăţica şi-l pune la pachet”. El zis, ea făcut. Doar că a folosit o punguţă specială în loc de lopăţică. Punguţa se pune pe mână ca o mănuşă, iei căcatul cu ea, o dai jos întorcând-o pe dos şi reţinând rahatul în fostul exterior ce-i acum interior şi apoi pui pacheţelul la gunoi sau în poşetă dacă nu.

Exagerez acum, căci ştiam de mult că se obişnuieşte să culegi căcatul pudelilor de pe jos şi să-l păstrezi pentru zile sumbre, dar chestia cu punga chiar m-a frapat. Culegi rahatul de pe jos ca să nu jenezi ceilalţi trecători cu viziunea lui (că de puţit nu pute), îl pui într-o pungă şi-l arunci la gunoi aşa împachetat în plastic. Căcatul e biodegradabil şi dispare singur într-o zi două în improbabila posibilitate de a nu fi curăţat de gunoieri, dar ofensează doamnele de 50 de ani care nu înţeleg prin civilizaţie decât lipsa căcatului de pe trotuare. Cât de mult însă ne ofensează pe noi toţi chestia asta acum că există o mică industrie menită să satisfacă nevoile celor care-şi plimbă câinii prin locuri publice, o industrie care produce tot felul de lopăţele, găletuşe, făraşe, perii şi pungi din plastic, din materiale care se degradează de cel puţin vreo 30 de mii de ori mai greu decât căcatul?

Nu doar că-i o mare ipocrizie să strâmbi din nas când vezi un căcăţel mic pe trotuar, dar… chiar nu-i natural, pentru că se contribuie la distrugerea echilibrului planetar normal prin grămada de materiale nebiodegradabile generată de activitatea asta “evoluată”. Şi acum hai să recunoaştem, câţi dintre noi n-am crescut la ţară printre baligi rămase în urma ciurdei? Câţi nu manevrăm căcăţoaie mai babane decât alea de pudel zilnic la baie?

Ideea mai profundă din spatele manifestului meu e că adesea regulile pe care le creem ca să ne ţinem sub control şi să ne apărăm de noi înşine pot să ne omoare. Şi ipocrizia la fel. Şi bunele intenţii la fel. Trebuie doar să citim mai mult, să ne autoeducăm şi să fim mai conştienţi şi mai atenţi la ce-avem în jur.

Din moment ce-i pasă atât că i-au fost daţi papucii într-o cafenea ar fi de obraz să nu mai critice taximetristul că nu urcă mai sus de Poiană. Căscatul e implicare şi în acelaşi timp lipsa ei. Căscatul ne ucide şi ne învie. Iar scurt metrajul ăsta e cel puţin interesant, deşi nu împărtăşesc întru totul viziunea Silviei Gheorghe şi a lui Bogdan Dumitrescu.