Ce ne deosebeşte de animale? Sau, mai bine spus, cu ce ne amăgim crezând că suntem singurele fiinţe conştiente de pe planetă, deci evident mult mai cu moţ decât un bolovan de pe fundul unui râu din India poluat şi plin de căcat?

Omul trăieşte cea mai mare parte a vieţii sale considerându-se superior câinelui. Nu prea are de unde să ştie că şi câinele funcţionează cam pe aceleaşi principii. E făcut din carne, oase şi neuroni şi comportamentul îi e şi lui determinat de un amestec de conştient – subconştient. Doar că procentul instinctului pare-a fi niţel mai mare la câine. O privire sumară asupra societăţii ne face să ne întrebăm dacă proporţia mai mare de conştient ne-a ajutat cu ceva pe scara evoluţiei. Facem reguli pentru nerespectarea cărora ne pedepsim, ne măcelărim, ne amăgim singuri cu reclame la pastă de dinţi, muncim de la 9 la 5 şi murim. Ne pricepem de minute la toate astea, căci practicăm sportul societăţii de mii de ani. Dar o fi bine?

Conştientul e aproape în întregime influenţat de stimuli veniţi de la corp. Iei un pumn, îţi creşte nivelul de adrenalină, creşte frecvenţa bătăilor inimii, intri pe pilot automat. Faci dragoste, ţi se scoală, bate inima mai repede, transpiri şi ejaculezi. Pe pilot automat din nou. Tragi un fum de DMT, accelerezi procesul visării în creier, îl tragi pe dumnezeu de picior, te scuipă şi te trimite înapoi după 10 minute. A fost doar o altă reacţie chimică în creier. Dar unde se opreşte automatismul? Sau.. se opreşte?

Ne naştem roboţi, ne bucurăm, iubim, facem chefuri, ne îngropăm apropiaţii, urâm şi murim tot roboţi. Respingem schimbarea, respingem necunoscutul, dispreţuim nomazii, ţiganii, câinii şi bolovanii slinoşi de pe râurile pline de căcat din suprapopulata Indie. Fericirea ne constă în goana după fericire, siguranţa în căutarea siguranţei, Dumnezeu, binele şi răspunsurile în căutarea lor. Nu atingem nimic niciodata, pentru că nu avem cum, pentru că nu există nimic. Sau există totul. Nu contează, oricum suntem nişte roboţi care aşteaptă toată viaţa să fie activaţi, să primească suflet, preferând să se amăgească între timp că au suflet şi că nu aşteaptă.

Spor la făcut pe plac societăţii, la muncă şi la plătit datorii băncilor! E brăţară de aur.

Da.

Faptul că simt nevoia să scriu mă face să fiu conştient că-s limitat. Trebuie să mă fac auzit peste mări şi ţări, trebuie să împărtăşesc lumii experienţa ce-am adunat-o în primii fulgerători 23 de ani de viaţă pe Pământ. Nu, deşi am scris Pământ cu majusculă, nu sunt un răpit adus înapoi cu cunoştinţe net superioare. Sunt la fel de prost cum am fost mereu. Am zis că-s mai deştept acum c-am înţeles Fight Club, dar am rămas doar cu zisul. Tot la genunchiul broaştei sunt cu conştiinţa şi înţelegerea lumii. Tot de întrebări mă lovesc la tot pasul, atunci când îmi permit luxul de a mă întreba. De ce-i aşa şi nu-i altfel? De ce nu-s eu erou? Îmi place doar să cred că totul e perfect pe lume, că totul are un rost. Totul, de la credinţă la sex, moarte, gunoaie sau carbonul din atmosferă. Îmi place, dar ştiu că nu-i aşa. Nu pot să fiu sigur de nimic. Nici măcar de propriul corp. Mă simt de parcă-l am în chirie sau, mai rău, leasing. Sunt o maşină care funcţionează bine încă, iar în câţiva ani tre să-ncep a mă rablagi. Maktub. Aşa-i scris.

Dacă ceva vrea să mă omoare nu pot să obiecte decât dorinţei. Omoară-mă, dar pentru că aşa a fost scris, nu ca să-ţi satisfaci dorinţa putredă. Nu ca să AI sau să pari mai mult, tot mai mult, prea mult. Nici din dorinţa păpuşarilor care au declanşat războiul pentru a finanţa şi îndatora ambele părţi. Nu mă omorî decât dacă te-ai omorî şi pe tine, căci abia atunci ştii sigur că nu regreţi şi că m-ai omorât pe bună dreptate. Dar ia stai, a cui e dreptatea asta aşa bună?

Mi-e dor de deşert, mă cheamă înapoi. O să vin, uscatule, mai aşteaptă puţin. Şi vezi că mă supăr dacă găsesc acolo un crater radioactiv şi miros de carne vaporizată. Vezi de copiii ăia războinici să nu se căsăpească de tot pentru o mână de pământ sterp cu petrol dedesubt. Au şi unii şi alţii tradiţii, motive şi doctrine care să le susţină cauza, care justifică aparent crimele. Da.. ştii ce? Mai bine lasă-i să facă ce-i scris. Sau ce nu-i scris, tot aia.

A murit unchiul. Viermii îi papă carnea şi fac în general toate ororile posibile, dar ştii ce nu fac? Advertising. Cum au putut să mănânce carne dar să nu facă advertising aia chiar n-o mai înţeleg. Lume ciudată. Poate au şi viermii steaua lor unde-s scrise toate hălea în materie de viermi, o stea care le influenţează faptele la nivel de subconştient şi îi face să nu facă advertising. Sau or fi vrut să facă, dar n-au putut pentru că au ochi foarte inexpresivi (nişte bile mici şi negre) şi n-au prins la lume. Americanii n-au muşcat momeala, ei sunt prea cu moţ. Ei preferă să sponsorizeze cruciade şi să mănânce advertisingul pe pâine. Home made, nu făcut de vreun vierme inelat devorator de carne. Dar apropo de viermi, am văzut când eram mic o secvenţă dintr-un film SF cu un monstru extraterestru viermoid de vreo 3 metri înălţime ce teroriza străzile unui oraş american. Şi prinde monstrul ăsta la un moment dat un tip cu servietă şi îl înţeapă cu o chestie. Şi începe ăla săracul să se înroşeasca la faţă şi să se transforme şi el în monstrălău. Aww fuck, am retrăit experienţa, îmi vine să vomit. Mai bine mă molesta cineva în copilărie decât să mă uit la televizor. Iar capitalismul cu regulile lui.. de ce nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu molestat? LA NAIBA, DA! Orice-i mai bine decât să fii toată viaţa traumatizat de televizor.

Poate te întrebi ce muzică ascult la maxim în căşti de scot din deşte asemenea monstruozităţi (la propriu). Ascult Omar Faruk Tekbilek – Shashkin. Foarte trippy, dacă e să mă-ntrebi pe mine. Parcă mă văd pe străzi înguste, aglomerate, pline de suveniruri şi mirosind a genţi din piele de capră. Rufe, curry şi ardei iute la uscat la toate uşile şi geamurile, c-aşa-i în medine.

Nici o încheiere. Revin. Nu mor până data viitoare. Poate. Şi dacă mor ce. Şi dacă la nunta mea n-a căzut o stea (pentru că nu-s atât de special cum îi place mumă-mii să creadă pe de o parte şi pentru că nu-s căsătorit pe de altă parte) ce?

Vorbeam ieri semi criptat pe mes cu omul meu om (sunt convins că nu-l ştiţi pe om) spionaţi fiind de SRI, vorbeam despre logurile ce ajung la poliţie, despre lege, despre posibilitatea de a fi acuzat pe baza unei convorbiti telefonice înregistrate sau a unui log de yahoo. Desigur că discuţia a alunecat spre subiectul revoluţie la scară globală împotriva advertisingului şi, mai general, a degeneratului capitalism, şi zice el la un moment dat că visează la un final ca cel din Fightclub.

Ruşine mie, nu mai ştiam cum se termină Fightclub. Nu mai ştiu cum e finalul filmului pe care îl trec toţi neînţeleşii la favourite movies pe hi5, myspace sau facebook. Nu mai ştiu mai nimic despre Fightclub dacă stau să mă gândesc mai bine. Dar ia să caut repede pe imdb, să nu creadă omul că-s vreun cinefil fals. Ia să vedem.. nota 8.8! Dar parcă nu m-a impresionat aşa tare filmul la vremea aia… cum de are aşa notă mare la 10 ani de la apariţie? Ia să citesc mai departe.

Virtually everything about this movie took my by surprise. Every time I watch this movie I notice something new about it, such is the depth of what is on the screen. The story is nothing short of incredible, a pure shock-value social commentary on the state of the world at the end of the century. You’ll cry, you’ll laugh, you’ll do all the clichés but most importantly you’ll identify with every single thing on the screen.

Eram tare orb la sfârşitul secolului 20. Au trecut 10 ani de când am văzut filmul şi abia ieri am realizat că la vremea aia nici nu cutezam a zgâria cu înţelegerea mea limitată profunzimea adevărului din Fight Club, adevăr despre care vorbesc deja de câteva luni încoace aici pe blog. Eram un ţânc egoist uşor de impresionat şi totodată de amăgit de o campanie agresivă de marketing cu garnitură de pumni din underground. Campania filmului n-a fost aşa agresivă din pricină că studioul l-a presupus din start un eşec şi a tăiat bugetul alocat reclamei, dar asta nu a oprit schimbarea sistemului politic american şi lumii întregi. Deşi a ajuns în final o jucărie în mâinile celor care nu l-au înţeles (cum am fost eu până ieri, amăgit de aparenţe), Fight Club a rămas în istorie ca film de cult, manifest clar formulat împotriva capitalismului.

Cartea e genială, realizarea e genială, iar concluzia e simplă: eşti liber DOAR după ce ai pierdut tot. Nu poţi fi sigur de nimic, nu poţi respecta nimic, nu ai dreptul să formulezi dorinţe. Păcătoşii nu mai au dorinţe în drumul spre iad.

imdb | torent

M-am prins în sfârşit, ştiu ce mă atrage la filmele astea. Îmi place faptul că spionii (Bourne, Bond, Roger Ferris) sunt mereu deasupra sistemului. Mă identific cu ei şi îi analizez mereu cu alţi ochi, mereu din alt punct de vedere, nu neapărat mai matur, sau mai bun, poate doar mai înţelept. În Body Of Lies spre exemplu am văzut aseară un Kingdon Of Heaven decalat cu 1000 de ani (după cum spunea şi personajul principal la un moment dat), am văzut că încă există oameni josnici sau oameni cu principii, regi sau pioni, diavoli care devin îngeri sau îngeri care devin diavoli.

Nu realizezi cred dimensiunea unei lupte sau a unui atentat decât când eşti implicat direct, când vezi ciuperca portocalie ce mistuie o cafenea sau o gară populată. Începi poate atunci să te trezeşti, să realizezi că n-ai nevoie de toate căcaturile cu care te-a hipnotizat societatea. Începi să identifici extremismul în toate formele lui şi să te fereşti de el ca de mere acre.
Am un obicei nou de la Rambo încoace. După ce termin de vizionat câte-un film ce mă poate deplasa de la starea în care mă aflu stau să mă gândesc la ce-ar fi putut urmări cei care poate au comandat filmul, cei care vor să mă deplaseze într-o parte sau în alta.

Stau de exemplu acum să mă întreb “ia stai coaie, e sau nu e ăsta războiul tău? te fascinează dezumanizarea Imperiului, doctrinele islamice, armele lucioase şi exploziile frumoase provocate de ele, povestea cheesy de dragoste interculturală sau îţi plac pur şi simplu decorurile cu palmieri ? şi dacă filmul ar fi comandat de americani cum ar putea să te influenţeze să le iei partea ?”. Ca şi în cazul Traitor, n-am răspuns la întrebări.

Uitaţi-vă deci la film doar dacă suspectaţi că agreaţi o combinaţie între Kingdom Of Heaven, Vantage Point şi Kite Runner. Plus clasica poveste de dragoste, care aici e între un american şi o arăboaică, pentru a lăsa speranţa de pace, a îngropa securea războiului. Războiul vezi doamne e doar între spionii psihopaţi şi jihadişti, în nici un caz nu e între un popor cu complexe de superioritate susţinute de o medie a IQului sub cea globală şi o cultură veche de 1200 de ani, şi nu e nici între “civilizaţie” şi lumea a 3a.

În concluzie eu am interpretat filmul cam aşa: civilizaţia pe care se chinuie CIA-ul să o salveze e deja futută big time din moment ce e nevoie de semnale de alarmă ca filmul ăsta pentru a mobiliza masele la luptă de partea cruciaţilor petrolului. Fundamentaliştii islamici sunt oameni care nu mai au nimic de pierdut, care trăiesc raiul pe pământ (alimentaţi de convingerea că or să fută virgine) înainte de a se arunca în aer te miri pe unde – spre deosebire de soldaţii vestului, care se ascund în spatele monitoarelor pe care citesc mailuri sau al consolelor cu care controlează dronele.

imdb | torent

Îs mândru că-s din Braşov şi mai ales din motiv că ştiu despre ce vorbeşte omul ăsta.

Pizdele au şters video-ul de pe youtube, dar am găsit audio.