Nu ştiu dacă am mai povestit, dar ascult multă muzică şi uneori o şi mixez în timp ce o ascult. Mixmeister folosesc (software). Acum două seri am făcut întâi un mix dnb (jumpup, jungle, neurofunk, darkstep), reggae şi ceva world, după care l-am şters (mofturi) şi l-am făcut pe ăsta. Între timp nu-mi mai place aşa mult nici ăsta, dar poate-l se găseşte careva să-l asculte totuşi.
Trebuie să lămuresc titlul din start, ca să nu mă ia lumea drept snob tâmpit care pune titluri greu de citit ca să pară el mai citit. Mă refer în titlu aşadar mai exact la două filme. Unul schimbător-de-societate în toiul anilor 60, iar celălalt mai subtil, mai inteligent şi mai acid poate decât primul, dar mai puţin influent în prezent. Care-i faza? De ce nu mai ascultă lumea? Ce s-a pierdut pe drum?
Primul se numeşte The Graduate, e cu Dustin Hoffman la începutul carierei şi a luat ceva oscaruri în 1967. Zice povestea lui Ben Braddock, absolvent recent fără vreun scop bine definit în viaţă, sedus şi futut adecvat de o femeie mai în vârstă, doamna Robinson, pentru ca mai apoi să se îndrăgostească de fiica ei Elaine, să o răpeasca de la nunta ei de pe altar şi să dispară amândoi fericiţi şi liberi în zare într-un autobuz galben. Căci toate au un început, nu? M-am uitat la The Graduate pentru că e culturally, historically, or aesthetically significant, după cum zice americanul, şi pentru că-i filmul la care s-au uitat mai toţi hipioţii, dacă e să dăm crezare vorbelor lui Adi Dohotaru din a lui carte Anii 60: mişcări contestatare în SUA. Ok filmul, şocant probabil la vremea lui, reprezintă lupta aprigă dintre generaţiile vremii sau, mai general, diferenţa dintre cei care îşi urmează inima şi cei care fac pe plac societăţii. Soundtrackul… genial. Regizorul a făcut o obsesie pentru Simon And Garfunkel şi a folosit în coloana sonoră doar melodii de-ale lor. Sound Of Silence şi Mrs. Robinson, care e făcută special pentru filmul ăsta. Vroiau iniţial să-i zică Mrs. Roosevelt, dar i-au schimbat numele ca să dea bine la peliculă.
Al doilea e Balltestar Galactica. Mă uit la BSG de pe la 12 ani sau ceva de genul, de pe vremea când au dat seria originală pe TVR. Pe-atunci Starbuck nu era încă tipă, centurionii foloseau limbajul nostru primitiv pentru a comunica şi parcă era şi-un negru prin zonă. S-a terminat spectaculos, înălţător, a lăsat zeci de milioane de geeks cu noduri în gât, sentimente amestecate, conştiinţe elevate. Au schimbat multe de la seria originală, dar pe mine m-au interesat doar chestile mai lumeşti. Cum ar fi renunţarea la câteva din ideile mormone, gagicile-robot-super-bune pornite în rochii de seară la măcel de humans şi integrarea filosofiei orientale: maya – lumea ca o iluzie, reîncarnarea şi întreruperea ciclului. La soundtrack aş sublinia aici Jimi Hendrix – All Along The Watchtower din final, când erau prezentate progresele roboticii în Japonia (haha spoiler).
Battlestar Galactica este deci un pachet atrăgător de metafore, mai atrăgător pentru mine decât The Graduate. De ce-a avut ăla mai mult succes? De ce-a schimbat The Graduate lumea, dar Battlestar n-a trecut de stadiul de serial SF? Poate a fost pacheţelul The Graduate mai accesibil maselor, sau poate a venit pur şi simplu la momentul potrivit, fiind un rod al vremii sale mai degrabă decât al imaginaţiei câtorva oameni deştepţi. Battlestar e plin de hieroglife filosofice invizibile la o vizionare superficială (mantre hinduse şi mormone, mitologie greacă, budism, iudaism), şi deci mai greu de adus în inimile celor mulţi. Asta spre deosebire de The Graduate, scurt şi la obiect.
Aţi ghicit, mă întreb de fapt unde-a dispărut contracultura, unde-s idealurile, unde-i dragostea.
Sunt încă în stare de şoc, metaforic vorbind, după aflarea veştii că blogul Alinei a fost spart şi făcut harcea parcea de către Flo, cel cu dubios.ro. Adică taman eu, om liniştit, cu purcel şi copii. Nu încă, dar am de gând să-mi iau un purcel. De copii nu m-am gândit. Erm, dar să revenim. Ideea e că un stalker frustrat (un random din rst să zicem) care n-a reuşit să-mi facă rău mie pentru că e prea n00b, dar şi-a încercat norocul cu toţi cei care au legătură cu blogul meu şi a reuşit cu Alina. Ba peste toate cele lache ăsta mai şi încearcă să-mi pună mie în cârcă rahatul. Poză cu blogul distrus:
Show Recent Messages (F3)
Şi brusc, se făcea că sunt regizorul viitoarei reclame *pune-corporaţia-ta-preferată-aici*.
Aud asta
şi văd o corporatistă divină, brunetă perfectă cu păr negru lucios, ochi verzi ce radiază mai ceva ca stelele fericire, pantaloni albi de in, sâni nu prea mari ca să n-o dăm în trashy. Ţopăie ca o vită în drum spre înţărcat printr-un lan de grâu iubind lumea din gesturi. O are la degetul mic, are cerul înstelat în privire, are o toaletă urban-casual ridicol de albă secondată de surâsul magic al Giocondei pe steroizi, are flamenco-ul sălbatic în păru-i. E urmată pe câmp de toţi prietenii ei metrosexuali orânduiţi într-o ceată veselă de călcători de ovăz ce se deplasează la trap în salturi. Au coborât TOŢI dintr-un polo dacă reclama e la polo. E duminică şi au pornit toţi către locul unde iarba-i mai verde ca-n Bucureşti. De fapt ştim cu toţii că-n oraşul gri iarba nu-i tocmai verde, deci ăştia trebuie că sunt în rai sau ceva. De unde atâtea culori dacă nu-s în rai? Da, sunt în rai şi sunt bucuroşi peste poate c-au pişcat la oferta Orange. Nici un ideal înalt, nici un stres, nici un înţeles adânc nu-i poate deranja de la a se bucura de oferta aia.
Tu gândeşti aşa: Băăă, ia uite ce curaţi îs aştia! Şi la haine şi la suflet. Nu-i apasă nici un păcat, nici un regret, au dinţi şi zâmbetele perfecte. Au şi-o asiatică cu ei, ba chiar şi-un negru! E clar ca lumina zilei că au reuşit toţi în viaţă, şi asta încă din tinereţe, vârsta la care eu munceam pe brânci pe un salariu de căcat! Ăştia de la Orange trebuie că sunt toţi nişte tineri inovatori care abia aşteaptă să-mi facă şi mie dinţii faini şi viaţa mai trăibilă. Ia să mă-nfig la oferta aia pizdă de mi-a zis de ea tipa aia cu fund fain când am fost la ei la reprezentanţă! Am doar de câştigat!
Greşit. Totul se rezumă la aparenţe şi la detalii. Ceva mii de euro trebuie că sunt de-ajuns pentru o reclamă în care firma de advertising are grijă să se joace cu creierul tău ne trecând cu vedere nici cele mai mici detalii şi ocolind clişeele, pentru că ţi-s deja familiare şi ai face urât să le depistezi. Dacă ai avea câtuşi de puţin de câştigat din contractul ăla de-l semnezi cu atâta încredere atunci cei de la Orange ar face cumva să exprime faptul că-i doare în pulă de tine sau de idealurile tale de om simplu care nu-i în stare să treacă peste layerul advertising. Suntem nişte oi profitabile şi aşa a fost mereu, doar că acum, cu avântul îndobitocirii prin combinaţia radio/tv+advertising, e ceva mai evident.
Reclama asta parc-ar merge totuşi mai bine la ING sau Vodafone.
Trebuie să vă povestesc acum o chestie mai ciudăţică, aproape de paranormal. Subconştientul meu are ciudatul nărav de a mişca icoanele şi tablourile pe verticală. Ori le ridic ori le cobor. Asta când sunt în stări în care nu-mi controlez corpul.
Prima dată când am păţit asta eram pe salvie şi ţin minte până-n ziua de azi motivul pentru care m-am apucat să aşez tablourile şi icoanele din casă mai sus decât erau. Mă apucase un respect incredibil faţă de morţi, simţeam că nu-i onorăm destul şi mi s-a părut normal să ridic. Era o senzaţie asemănătoare cu compasiunea nemaipomenită pe care am simţit-o în Amsterdam pe ciuperci faţă de fete, când îmi venea aproape să plâng înţelegând chinurile la care sunt supuse bietele şi delicatele fiinţe de către băieţii cruzi… ca mine. Era o senzaţie de îţi vine să zbieri evrika. Sau să notezi, să nu mai uiţi când te trezeşti. No, şi în felul ăsta am umblat eu prima dată la tablouri.
A 2a oară a fost acum 2 zile. Dormeam pe la 10 dimineaţa (noapte lungă) şi a sunat alarma telefonului. M-am ridicat şi am setat-o să sune înc-o dată peste jumătate de oră. Fac asta destul de des, no biggie pân-aici. No, dar m-am trezit peste jumătate de oră cu icoana mare de deasupra patului fix în pat. O ţineam în braţe aproape. Nu avea cum să cadă în poziţia aia (aşezată “în picioare” în pat), deci sunt somnambul şi am avut în somn vreun trip asemănător cu ăl de pe salvie. Poate l-am prins pe dumnezeu de picior. Şi totuşi, o ipoteză ce nu poate fi ignorată spune că e minune mare de la Iisus Hristos sau de la Ioan Botezătorul, căci cu ei e icoana. Dar totuşi, cel mai probabil tre să văd un psiholog.
Poate am noroc şi nimereşte pe blog vreo studentă la psihologie care să-mi explice şi mie ce dracu am în căpăţână şi de ce mut icoane şi tablouri de oricâte ori îs pe pilot automat.
