Trebuie să lămuresc titlul din start, ca să nu mă ia lumea drept snob tâmpit care pune titluri greu de citit ca să pară el mai citit. Mă refer în titlu aşadar mai exact la două filme. Unul schimbător-de-societate în toiul anilor 60, iar celălalt mai subtil, mai inteligent şi mai acid poate decât primul, dar mai puţin influent în prezent. Care-i faza? De ce nu mai ascultă lumea? Ce s-a pierdut pe drum?
Primul se numeşte The Graduate, e cu Dustin Hoffman la începutul carierei şi a luat ceva oscaruri în 1967. Zice povestea lui Ben Braddock, absolvent recent fără vreun scop bine definit în viaţă, sedus şi futut adecvat de o femeie mai în vârstă, doamna Robinson, pentru ca mai apoi să se îndrăgostească de fiica ei Elaine, să o răpeasca de la nunta ei de pe altar şi să dispară amândoi fericiţi şi liberi în zare într-un autobuz galben. Căci toate au un început, nu? M-am uitat la The Graduate pentru că e culturally, historically, or aesthetically significant, după cum zice americanul, şi pentru că-i filmul la care s-au uitat mai toţi hipioţii, dacă e să dăm crezare vorbelor lui Adi Dohotaru din a lui carte Anii 60: mişcări contestatare în SUA. Ok filmul, şocant probabil la vremea lui, reprezintă lupta aprigă dintre generaţiile vremii sau, mai general, diferenţa dintre cei care îşi urmează inima şi cei care fac pe plac societăţii. Soundtrackul… genial. Regizorul a făcut o obsesie pentru Simon And Garfunkel şi a folosit în coloana sonoră doar melodii de-ale lor. Sound Of Silence şi Mrs. Robinson, care e făcută special pentru filmul ăsta. Vroiau iniţial să-i zică Mrs. Roosevelt, dar i-au schimbat numele ca să dea bine la peliculă.
Al doilea e Balltestar Galactica. Mă uit la BSG de pe la 12 ani sau ceva de genul, de pe vremea când au dat seria originală pe TVR. Pe-atunci Starbuck nu era încă tipă, centurionii foloseau limbajul nostru primitiv pentru a comunica şi parcă era şi-un negru prin zonă. S-a terminat spectaculos, înălţător, a lăsat zeci de milioane de geeks cu noduri în gât, sentimente amestecate, conştiinţe elevate. Au schimbat multe de la seria originală, dar pe mine m-au interesat doar chestile mai lumeşti. Cum ar fi renunţarea la câteva din ideile mormone, gagicile-robot-super-bune pornite în rochii de seară la măcel de humans şi integrarea filosofiei orientale: maya – lumea ca o iluzie, reîncarnarea şi întreruperea ciclului. La soundtrack aş sublinia aici Jimi Hendrix – All Along The Watchtower din final, când erau prezentate progresele roboticii în Japonia (haha spoiler).
Battlestar Galactica este deci un pachet atrăgător de metafore, mai atrăgător pentru mine decât The Graduate. De ce-a avut ăla mai mult succes? De ce-a schimbat The Graduate lumea, dar Battlestar n-a trecut de stadiul de serial SF? Poate a fost pacheţelul The Graduate mai accesibil maselor, sau poate a venit pur şi simplu la momentul potrivit, fiind un rod al vremii sale mai degrabă decât al imaginaţiei câtorva oameni deştepţi. Battlestar e plin de hieroglife filosofice invizibile la o vizionare superficială (mantre hinduse şi mormone, mitologie greacă, budism, iudaism), şi deci mai greu de adus în inimile celor mulţi. Asta spre deosebire de The Graduate, scurt şi la obiect.
Aţi ghicit, mă întreb de fapt unde-a dispărut contracultura, unde-s idealurile, unde-i dragostea.