N-ai cum să nu ştii super mega prea difuzatul hit mainstream Believe de la Cher. Aş vrea să-l uit, dar nu pot. Aş vrea să mă şterg la cur cu o hârtie igienică imprimată cu faţa cuiva care are legătură cu produsul melodiei. Aş vrea să nu fi auzit de 10 ori nici Undeva în Balcani a lui Puya. Sau vreun căcat random de la Kanye West sau Akon.

Auto-Tune is a proprietary audio processor that corrects pitch in vocal and instrumental performances. It is used to disguise inaccuracies and mistakes, and has allowed many artists to produce more precisely tuned recordings. In addition to being used to subtly change pitch, with some settings it can be used as an effect to deliberately distort the human voice. Auto-Tune has become standard equipment in professional recording studios.

, zice Wikipedia.

In 2009, Time magazine quoted an unnamed Grammy-winning recording engineer as saying, "Let’s just say I’ve had Auto-Tune save vocals on everything from Britney Spears to Bollywood albums. And every singer now presumes that you’ll just run their voice through the box." The same article expressed "hope that pop’s fetish for uniform perfect pitch will fade," speculating that pop-music songs have become harder to differentiate from one another, as "track after track has perfect pitch."

Dar stai, poate nu ne-am înţeles, m-aş şterge la cur nu numai cu faţa lui Cher, ci cu întreaga industrie muzicală şi cu muzica pop în special. A murit şi Michael, regele popului, în total acord cu mine probabil. A mâncat ouă vechi de 10 ani, dacă e să dăm crezare unui zvon interesant.

Aşadar Auto-Tune e un program folosit în înregistrări de studio sau chiar performanţe live pentru a corecta frecvenţa sunetului, pentru a face vocea mai pură, mai graţioasă, mai divină. Cher însă a făcut o treabă mai şmecheră cu Auto-Tune, şi-a alterat niţel vocea în piesa Believe, a făcut-o mai sârmoasă. Asta se întâmpla în 1998, când inginerii ei de sunet au ales să ţină secret softul pe care l-au folosit la făcut vocea mai electro.

Acum vreo 2 ani Kanye West, T-Pain, Lil Wayne, Akon şi Ron Browz au redescoperit şi ei efectul Cher şi l-au folosit ca porcii până la epuizare. Kanye West declara anul trecut în legătură cu albumul 808s and Heartbreak că iubeşte Auto-Tune. Anul ăsta a coprodus cu Jay-Z albumul The Blueprint, al cărui prim single e intitulat DOA (Death Of Autotune). Kanye nu mai iubeşte Autotune, ba e chiar împotrivă. L-o fi futut, cel mai probabil, Jay-Z în gură pe ritmuri de R&B cu autotune până a clipit în semn că urăşte Autotune şi vocea sârmoasă. Bravo Jay-Z!

Războiul nu-i însă pierdut, căci târfele muzicale dintr-o ţărişoară uitată de lume numită România (care e mai nou în Balcani) abia au descoperit Autotune-ul şi s-au pus pe treabă serioasă la importat Cher în hiphop. Puya dă o lovitură puternică intelectului anul ăsta cu hitul lui Undeva în Balcani, care mi-a dat de fapt pentru prima dată de gândit în legătură cu asemănarea cu Akon şi Cher. Pe deasupra tipul nu şi-a însuşit doar vocea piţigăiată, dar şi Balcanii. Pân-acum ceva vreme eram doar gangsta, acum suntem gangsta homosexuali kicioşi din balcani, şi presimt c-o să ne şi mândrim cu ţiganii noştri. Atitudine taman opusă celei de pân-acum. Dacă nu-i asta globalizare atunci care e?

Simţeam kitschul în melodia de la Puya, dar nu l-am vizualizat exact decât când am dat peste efectul Cher. Uh. În fine, noi să fim sănătoşi. Hai să ne destindem acum cu ceva care n-are nicio legătură cu autotune şi nici căcat pe băţ sub formă de bomboană pentru proşti nu e.

PS: Amazing a lui Kanye West nu vreau s-o uit, că-i faină.

Mă surprind din când oamenii care nu ştiu să scrie, dar au blog, îs PRişti sau advertiseri sau, mai rău, scriu pentru ziare. Nu ştiu gramatică, n-au curaj să scrie sau nu ştiu să scrie fraze, dar trag mâţa de coadă cu nou descoperita vocaţie de blogger/copywriter/jurnalist. N-au reuşit să ia peste 7 la română în liceu, n-au reuşit apoi nici la şcoala de ingineri agricoli c-a fost prea grele esamenele, n-au catadicsit nici să citească vreodată o carte (alea-s pentru doctori), dar scriu.

Să rămânem însă la bloggeri, căci ăştia mi se par cel mai uşor de analizat, atât de mulţi fiind. Măcar de-ar posta mai departe dracului filmuleţe cu comentarii gen ”haha ce prost îi ăla”, dar au început cu texte şi implicit aere de docţi în domeniul pe care şi l-au ales. N-au scris şi nu vor scrie vreodată un articol care merită citit, dar au atâtea reclame pe blog încât dacă dai un click ORIUNDE te trezeşti pe vreun site de scamuri, iar ei primesc pomană de 1 cent într-un cont virtual de care nu se pot atinge decât din an în paşte, când se strâng de 10 mii de ori mai mult decât un cent. De fapt dacă m-ar surprinde nu mi-aş permite să văd problema la modul general, dar nu mă mai surprind cu nimic. Şi nu mai surprind pe nimeni. Sunt adepţii căilor expirate şi ai kitschurilor, sunt hienele ipocrite ale Internetului, sunt undeva mult sub troli sau spammeri.

S-ar crede dânşii bloggeri mari arhitecţi ai civilizaţiei ocidentale dac-ar şti ce-i aia. S-ar crede inovatorii pe ai căror umeri şade progresul dac-ar şti că progresul înseamnă şi altceva decât un nume de stradă de pe vremea comuniştilor. Încurcă occidentul cu orientul, pasiunea cu banul, subiectul cu predicatul, socialismul cu capitalismul, pe Nietzsche cu Mahomed, virgula cu linia de dialog. Îs majoritatea viitori Gică burtosul tupeist, trişti, plini de frustrări, cu dorinţe mult mai multe şi mai proaste decât pot duce în spinările lor agramate. O sută de mii de retardaţi care nu ştiu să scrie paragraful ăsta de la cap la coadă corect după dictare şi încă cinci mii care-l reformulează şi-l scriu şi mai bine. Iat-o, e bloosfera română, e frumoasă, e urâtă.

În timp ce aşadar mult lăudata blogosferă sugea încă suzete si admira gazete, s-au autoproclamat, natural, unii mai citiţi şi mai lideri de opinie decât ăilalţi. S-au numit regi peste dobitocii încă buimaci şi prostimea din jur, care abia-şi făcuse şi ea blog, s-a conformat. Bineînţeles că nu au ajuns în frunte fâlfâind din aripioare, ci după multă multă muncă/pasiune într-o direcţie greşită. Au copiat tot ce-au putut copia de la bloggerii de succes din afară şi-au visat câştiguri efemere. Au copiat felul în care îşi redactează articolele, au copiat monetizarea. Au visat bani făcuţi uşor. Au ajuns la ştiri, au ajuns chiar subiectul unei emisiuni cu un generic pentru retardaţi. Practic nu s-a conformat doar prostimea care a acceptat noţiunea de A-blogger, dar s-au conformat toţi care au avut de-a face cu blogosfera. S-a copiat o grămadă din afară; de la platforma wordpress şi trucurile ei la stil şi, mai enevant, subiecte de scris.

Am fost martor la apariţia sau schimbarea sensului unor termeni precum monetizare, startup, branding sau online. Îi ştiu pe oamenii care au pionierat noile noţiuni, şi vă spun că nu-s mai buni decât personajele franţuze ale lui Caragiale. Iar noile cuvinte nu-s mai presus de furculition. Suntem un popor de târfe agramate care nu văd mai departe decât lungul nasului.

Deşi se presupune că afară nu există în mediul informaţional, deşi se crede că graniţele sunt oriunde numai nu pe net, generaţia noastră cea nouă de românaşi, fala şi speranţa pentru mai bine, nu a reuşit decât să copieze din afară. Nicio inovaţie, nimic concret, doar aparenţe. Şi ce să obţii, până la urmă, când nici măcar nu-ncerci ceva cu adevărat spectaculos? Cum să exişti dacă nu rişti? Aş vrea să spun că toţi care scriu mai naşpa decât mine mi-s inexistenţi, dar adevărul e că mă enervează. Mă supără ipocrizia la culme, şi asta aproape numai în rarele zile în care scriu despre blogosferă. Argh pardon, online-ul românesc.

Ipocrizia n-a apărut între bloggeri însă. Ipocriţii cei mari se ocupă cu investiţii online, reţele sociale, antreprenoriat, startupuri, web 2.0, advertising, tururi, pr, gale şi decernări de premii ca la oscar, clasamente, statistici, clasificări, new media. Toate online, toate exagerate, premature. Nu avem încă vedete adevărate în blogging, dar ni le facem, chiar şi-aşa stângaci cum suntem. Avem oare nevoie de ifosele celor precum zoso, bobby, visurât sau arhi sau au ei nevoie de noi? Oricum am vedea-o e de căcat, e atât de naşpa încât nu scriu despre blogosferă decât de 2 3 ori pe an deşi îmi place subiectul. Şi nici nu e vorba de noi şi voi, bloggeri vs jurnalişti, cultură vs incultură, moralitate versus lipsa ei. Nu e o luptă a extremelor, nu e niciodată aşa decât la suprafaţă. E vorba de sacru şi profan, vorba lui Eliade, sau, mai simplu, de romantism. Dacă alegi siguranţa (financiară, politică, amoroasă, de orice fel) ai omorât romantismul, ai tăiat idealurile şi frumuseţea cu toporul. Cine pula mea o fi vrând să audă ştiri clasice sau păreri obiective care nu îndrăznesc a ieşi din tipare? Avem jurnalişti corupţi pentru asta, nu trebuie să măzgălim şi blogosfera cu căcat. Hai să vedem însă cine mai trage la lătură şi în ce cantităţi.

Dacă bloggerii mici trag de ciolănel de la început la sfârşitului fenomenului, dacă ei, cât îs de buni sau răi, duc pe umeri tot greul, ăştia mari îs hienele care apar într-un domeniu nou doar odată cu un anumit grad de notorietate. Aud că se învârt tot mai mulţi bani în online, apoi sar toţi şi omoară arta cu apucături de corporatişti borâţi. De omorul artei, nu de alta.

Şi când te gândeşti că erau vremi în care online însemna vesel, conectat la net şi… doar atât. Fără englezisme, fără scheme de câştig, fără tactici împrumutate de la corporaţii, fără branduri, fără aparenţă, esenţă sau apartenenţă, fără idealuri şi dobitoci. Enervant online-ul, dar divin să fii online. Multă pleavă în blogosferă, multe surle şi trâmbiţe pentru prea valori prea timide şi puţine.

Am fi putut să avem pân-acum o blogosferă originală care să minuneze şi să şocheze lumea-ntreagă, am fi putut să fim patria vreunui curent literar online sau al vreunui Google, am fi putut să punem dracului România pe hartă dacă aveam doar puţin respect faţă de noi înşine şi nu ne tăiam singuri craca de sub picioare cu articole de umplutură şi scamatorii ieftine, expirate şi de scurtă durată (link exchange, să zicem). Gândim pe termen mult prea scurt şi ratăm aproape mereu miezul problemei.

Vedeţi blogul ăsta? N-are nicio reclama pe el, n-a avut niciodată. N-are nici prieteni nici duşmani. N-are nevoie de relaţii sau de Google ca să crească, nici măcar de cititori fieli. Scriu de dragul de a scrie, scriu pentru că m-am pomenit înconjurat de oameni asemănători mie. Scriu pentru a fi comentat. Nu mă interesează ce-a mai făcut nuj ce pizdă cântăreaţă de căcat, nu vreau să-mi informez cititorii cu privire la cotele apelor Dunării (avem monden.info şi radio românia pentru asta). Nu urmăresc nici să scot bani din blog, m-am resemnat demult în privinţa asta. Nici nu ştiu ce vreau de fapt. Scriu doar ca să fie scris.

Citate nu tocmai celebre, dar care ar putea fi:

Vlad Gidea (blogger) :: Deabia astept

Einstein avea chiar dreptate. Timpul e relativ din privinta unui observator. Cand te uiti pe teava unui pistol, timpul incetineste, toata viata iti trece prin fata ochiilor. Tine-te de ea si poti trai o viata intreaga in aceea fractiune de secunda.

WaTzaP says: =)))))))))))))) ce raspuns maxim

Şi, ca să închei în stilul descris mai sus, O ZI MINUNATĂ VĂ DORESC, târfelor mega ipocrite din online!

PS: Ca să nu mai punem la socoteală faptul că întregul concept de blogging e putred de la rădăcină pentru că promovează egoul scriitorului în loc să dea de gândit.

Bărbosul e prost. Şi nu, nu m-a trăznit după ce-am zis asta. Mă simt bine chiar. Mai liber, mai frumos, mai inocent, mai fără mură.

Cele zece porunci ar fi trebuit să fie doar una: 1) să nu fi egoist, că te ia mama dracu!!! Nu fii egoist Moise, nu fii egoist şi nu-i lăsa nici pe dobitocii de venerează aurul la poalele muntelui să fie. Parcă-l văd pe Moise atunci: HUH!?!?

Trecem tot ce primim de la simţuri prin filtrul subiectivismului şi, adesea, al egoului. Uităm că viziunea ne e mereu subiectivă, ajungem să ne atribuim statutul de zei ai propriei lumi şi tăiem în carne vie prin lumile celor din jur. Mai ales lumile lor, pentru că ar fi dureros şi absurd, nu, să ne sfidăm sau să ne rănim singuri.

Hai să ne identificăm acum puţin cu omenirea în ansamblu. Suntem omenirea. Suntem toţi care au fost, sunt şi or să fie. Ne învăţăm noi înşine, pe măsură ce creştem, să respectăm reguli. Facem legi chiar, ne pedepsim pentru nerespectarea lor. Ne manipulăm singuri prin mesaje subliminale, ne băgăm produse şi atitudini irelevante pe gât şi ne asociem cu ele prin intermediul advertisingului sau al filmelor produse tot de noi. Ne e frică de moarte şi de tot ce poate să ducă la moarte sau durere. Ne e frică să fim virgini prea multă vreme, ne e frică apoi să nu murim burlaci sau fără copii. Creem chestii rele şi dăm vina tot pe noi pentru ele: guvern, extratereştri, conspiraţii, prieteni, duşmani, calamităţi, război, manele, hoţie, crimă. Creăm chestii bune (care ne satisfac nevoile instinctuale) şi ne mângâiem singuri pe creştet pentru asta. Capitalism, biserică, democraţie, progres tehnologic.

Suntem guvernaţi la bază de porniri instinctuale şi mai ales de frica generată de ele. Sex, agresiune, somn, dragoste, altruism, dezgust, prietenie sau învăţarea unei limbi, sunt toate cauzate de instincte cu care ne naştem, sau de împrejurările în care creştem. Am observat recent că nici măcar propriile idei, tristeţi sau bucurii, nu-s ale mele, ceea ce m-a pus rapid pe gânduri. Poţi să ai cea mai tare idee din lume şi să crezi că-i a ta, dar de fapt nu e decât efectul influenţei unor factori externi. Poate trebuie, de exemplu, să faci un eseu despre ceva original. Te gândeşti să scrii despre albinuţe şi eşti bucuros pentru ideea buna ce te-a pălit, dar asta numai pentru că nu realizezi că ai auzit mai devreme în treacăt ceva despre albine. În treacăt, dar a determinat totuşi apariţia ideii cu care eşti atât de mândru. Nu-i a ta, nu ai nimic, nici măcar inimă sau cap.

Programare cerebrală (uneori subliminală) e naturală, o găsim peste tot. Pe ea se bazează advertisingul, religia, societatea. Pentru ce credeai că pun marile firme bannere pe blocuri în intersecţiile aglomerate? Pentru ce se întrerupe meciul sau filmul ca să dea nişte reclame care n-au nicio relevanţă în context? Pentru ce se investeşte atât în publicitate? Pentru că merită, de-aia. Creierul uman răspunde incredibil de bine la stimuli externi. Stimulii pot varia de la reclame cu melodii faine la mesaje enervante, la cafea sau droguri.

Drogurile psihedelice, spre exemplu, provoacă cea mai evidentă acţiune asupra creierului. Te fac să visezi cu ochii deschişi, să nu mai ştii cine sau pe ce planetă eşti, să te crezi în casa vreunui fakir indian. Adevărata lor putere stă însă în faptul că-ţi dau de gândit, te fac să vezi că lumea-i o iluzie, o cacialma a simţurilor. Se leagă totul, dar numai până până ajungi să vezi peticele. Că-l blestemi pe dumnezeu pentru că ţi-a luat copilul, că leşini de foame, că treci prin moarte clinică şi vezi apoi lumea în altă culoare, astea sunt eveimente din viaţă care te fac să vezi petice. N-are sens. Nimic n-are sens. Totul e absurd. Nu-i cum ne-am învăţat singuri. Nu există durere, iubire, ură, bani, statut social, sau cel puţin nu ne afectează lipsa lor cum am crezut. Egoul nu-i duşmanul, dar trebuie observat şi controlat. Instinctele şi frica îi sunt uneltele, moartea vie îi e rezultatul în caz că-i e îngăduit să acţioneze neobservat. Creştinismul şi societatea au degenerat, s-au corupt singure, nu mai servesc omului cum l-au servit iniţial.

Aşadar: stările ni-s cauzate de factori chimici sau fizici, factori care provoacă din partea noastă reacţii automate. Automatismele se întind mult mai departe decât ne place să credem. Suntem roboţi docili fix până în clipa în care conştientizăm asta. Sistemul este aşadar conceput să ne apere de noi înşine prin legi şi, mai abstract, prin noţiuni aberante precum binele, răul sau haosul.

Iacătă aşadar de ce-s ilegale marijuana, lsdul, dmtul şi restul psihedelicelor. Pentru că odată folosite au toate şansele să provoace în individ o interogare a tuturor valorilor de bază ale societăţii. Ajungi să te întrebi ce sens are să alergi după bani. Ce sens are să fugi de moarte. Ce sens au toate? E ceva dincolo de maya? Ajungi, în căutarea răspunsurilor, să studiezi religiile, să realizezi că nu-s aşa diferite cum credeai. De fapt o religie nu-i diferită nici de-o bucată de pâine, dapăi de altă religie. Budismul cu samsara lui, kabbala poate, ceva islam şi destin/determinism şi tadaaa. Primul pas spre legendara iluminare. Se leagă toate. E înţelepciune milenară, nu eşti nebun. De fapt nu doar că nu eşti nebun, dar nebuni îs majoritatea oamenilor, cei care se implică, indiferent de vârstă sau nivel cultural.

Am insistat pe psihedelice pentru că mi-s mai cunoscute, dar sunt multe metode prin care se ajunge la conştientizarea relativităţii generale a tuturor lucrurilor (zisă şi moartea egoului). Einstein a reuşit şi el cumva, căci a afirmat că totul e relativ. A lăsat un reper, ne-a dat motiv de gândire pentru ani de-a rândul. Şi e plină lumea de asemenea repere lăsate de generaţiile trecute. Oamenii se prinde care-i şusta încă din cele mai vechi timpuri de fapt. Cultura tracică spre exemplu: strămoşii noştri îşi ţineam şamanii, cei care le preparau licorile de-i făceau să stea la poveşti cu zamolxe adică, la loc de cinste. Îi considerau pe bună dreptate intermediari între lume şi divinitate, mesagerii zeilor.

Şi dacă tot nu-i mare diferenţă între o religie milenară şi o bucată de pâine, de ce să mă mai obosesc acum cu încheierea? Cea mai bună încheiere e asta de-o scriu acum fără pic de efort. Deci n-aş fi putut s-o scriu mai bine de-atât pentru că toate-s una şi pentru că dumnezeu nu e-n cer, ci ascuns printre noi, vizibil doar pentru cei cărora soarta sau haosul le-au permis să-l vadă.

L-a pus într-atât pe gânduri teama excesivă la moarte la doar 16 ani încât a cunoscut instantaneu iluminarea şi a rămas în istorie.

View Full Album

Tipul a adunat de pe youtube nişte oameni de prin toate colţurile pământului să cânte împreună. Mă duce cu gândul la Aphex Twin şi experimentele lui dubioase, dar şi la anii 80, la începuturile sample-ingului. Să-l preaslăvim cu toţii pe geniu.