Nu-mi vine încă să cred că nu deosebeam Metallica de Nirvana și Nirvana de Sepultura când eram mic. Eram atât de ignorant încât îmi plăceau reclamele pentru că aveau muzică faină, deși intuiam cât de cât modul în care acționează asupra subconștientului și felul în care mă transformau într-o legumă consumeristă fără creier.

Parcă n-aș vrea să cred nici că m-am apucat să fac laba la 14 ani, după prea multe rubrici de educație sexuală din Bravo, și n-am reușit să mă las nici până-n ziua de azi. Dau bere la toată lumea în ziua în care mă las de labă, JUR.

Și ce era cu blugii ăia strâmți pe care-i purtam cu atâta încredere? Unde mă credeam în liceu, la începutul anilor 00 sau ceva? Și de ce eram așa bădăran cu fetele și antisocial în general cu toată lumea din afara grupului meu geek?

Dac-aș fi acum oleacă luat de vreun psihedelic aș vorbi la persoana a 3a despre Florin, dar, cum nu-s, am să continui pe tonul ăsta de singur în fața calcului într-o sâmbătă cu lună plină de Halloween. Îs sigur că în vreun articol viitor o să mă întreb și de ce-am petrecut seara asta perfectă posac, fără prieteni, fără nimic, într-o seară cu lună plină de Halloween. De ce, Florin, DE CE?

Mă tot întreb, de când am văzut lumea într-o cutie de chibrituri pe salvie, cine-s eu. Cine-am fost și unde-am ajuns? Am progresat vreun pic? Are totul vreun sens? Și ce-o fi fost în capul lui Kurt Cobain când și l-a spulberat cu shotgunul? Nu vă temeți, eroul vostru favorit activist anarhist psihonaut hipiot n-o să încerce așa faze doar ca să-l iubească pe vecie în totalitate toate toantele… turbat t t t.

BIS! About a Girl trebuie că e cea mai tare piesă a lor. Chit că mi-a plăcut mereu mai mult Lake On Fire, dar chiar și asta se încadrează în tema articolului: m-am schimbat, m-am schimbat mult. Nu-mi mai place Lake On Fire, îmi place mai mult About a Girl. Vroiam să scriu și că-mi place mai mult luna plină decât 9 seara-n toiul verii, dar nu-i așa, asta nu s-a schimbat și n-o să se schimbe niciodată. Nimic mai fain decât începutul de petrecere pe înserate. Și, cum ziceam și mai demult, nimic mai odios ca răsăritul după chef, când te prinde soarele cu ochii deschiși și te face prin durere să regreți că ai ochi.

Foarte tare Kurt, cred că a futut teribil de mult la viața lui scurtă. Și apropo de futut, să-l observați atent pe Barney din How I Met Your Mother. Fantastic om. Beau singur, da, Ciucaș beau, și scriu aici, și-o să cânt imediat ce mă ridic de pe scaun, la chitară. Știu că nu știți să răspuneți la întrebare nici pentru voi înșivă, dar poate mă ajută și pe mine cineva cu un răspuns la întrebarea asta: Cine e Florin?

M-am despărțit de o săptămână de Irina, după 3 ani de stat cu dânsa. A zis mereu să nu scriu despre ea pe blog, și nici nu scriu, adică scriu, dar doar din perspectiva mea, chestii ce țin de mine, nimic ce-ar putea s-o supere; cred. A fost frumos multă vreme, cam până la sfârșit aș zice, dar cumva cumva am reușit și-am scăpat și de ea. Mi-am găsit și scuze: că-i egoistă, că-i rea, că are numai defecte. Am reușit și mi-am întors și prietenii împotriva ei, chestie care de ce să mint, am mai făcut-o și cu alte ocazii. Așa fac, la asta mă pricep, pe asta m-am axat mereu: relații lungi, sfârșit abrupt. Vinovat, dacă e vreunul, cred că tot eu sunt, pentru că tot ce pățesc pățesc din vina mea. Dar mă doare-n pulă, și de-o fi să mor singur măcar am trăit frumos și am făcut de toate și pese tot, ca un călător adevărat, ce nici de-ăsta nu prea sunt.

PS la paragraful de mai sus: gagici, să nu săriți acum toate pe mine vă rog frumos. Decât dacă vreți să bem bere prea multă și să vomităm prin parcuri.

V-aș mai povesti despre cum e viața la Cluj și cum nu mi-am găsit de lucru nici la o lună după ce-am debarcat aici cu salvia mea-ntr-o mână și cu chitara-n spate, dar v-aș plictisi. Și dacă nu, atunci m-aș plictisi pe mine, și nu vrem asta.

Ah, știu de ce n-am ieșit azi, pentru că ies mâine cu prieteni. Halloween fain.

[update] Mix de La Résistance:

Îi mai știți pe frații Oprișan, băieții care au redefinit noțiunea de băiat de cartier și ne-au adus cuvântul oprișănie? Sau pe Raluk de la.. Timișoara parcă? Sau pe prea mulții lor frați întru distrugerea a tot ce-i frumos pe lume? Sigur că-i știți, vă provoacă diaree noaptea, vă fac să sperați la timpuri mai bune. Ei bine băieții ăștia Krisowelony au dat și ei lovitura cu noul superhit Nici un înger. Așezați-vă comod în fotoliu, luați popcornul, aduceți bâta, s-aveți cu ce vă bate copiii sau femeia după. Sună bine, se vede bine, să-i dăm bătaie:

PS: recomand cu căldură dansul de la 3:22

Ați avut, stimabili, vreodată senzația că societatea toată-i FUTUTĂ LA CAP? Mi se-ntâmplă să gândesc așa, mai ales când ajung să empatizez cu diverse victime ale sistemului.

Frizerul care mi-a furat pleata, spre exemplu, e un moșulache nostalgic după vremuri comuniste. Acum nu mai are curaj să iasă seara pe stradă de frică să nu-i dea poliția în cap și să-i dea apoi și amendă pentru că n-are buletinul sau destui bani la el. Zice că pe vremuri nu avea libertate, dar avea liniște, și nu-l contrazic. Nu i-ar fi convenit, totuși, să-și vadă nepoții duși la lucru la vreun canal pentru că au visat să scrie gânduri libere pe vreun blog. M-a tuns fain însă, și pentru că am conversat cu el nici nu mi-a cerut tarif de coafor, chit că aveam părul măricel și de-obicei plătesc mai mult.

Prietenul Andrei povestea cum, belind ochii la geam într-o noapte în casa lui din centrul Brașovului, a văzut cum un tip era snopit în bătaie de niște unii, de față cu poliția comunitară. Nu vă neliniștiți însă, poliția veghează. Au intervenit prompt și l-au amendat pe nenorocitul ăla că n-avea buletinul la el, sau ceva de genul. Puteau să-i dea amendă pentru că strică peisajul central cu rănile și cu sângele lui șiroind pe stradă. Sau pentru că nu are grijă și ia bătaie. Ar fi fost la fel de penibil.

Țiganii sunt primele victime ale globalizării în România, pentru că sunt mai săraci, mai mulți, mai urâți, mai temuți și mai izolați ca niciodată. Greșeala tot a sistemului e, pentru că-i ignorant și prost gândit. Oamenii ăștia ar trebui să aibă tot atâta acces la cultură pe cât au românii, cam cum s-a întâmplat cu negrii în America. Copiem o grămadă din vest, de ce să nu copiem și felul în care au îndulcit americanii problema rasismului? Mă uitam azi la țigani cum se înghesuie într-un tren pentru țigani, cum cară dulapuri și oglinzi vechi, cum se îmbulzesc în vagoanele ce-i transportă acasă, casă așezată convenabil pentru români alături de alte bojdeuci de țigani, într-un cartier de țigani aflat la o distanță convenabilă de Brașov. Și nu mai au ce căuta în orașul de la poalele Tâmpei, acolo-i loc doar pentru albi, care o duc omenește și plâng amintirea comunismului. Iar legătura cu globalizarea este… Well, n-ați fi zis, dar globalizarea cauzează accentuarea diferențelor dintre clasele sociale, dintre români și țigani în cazul nostru. Unii devin mai bogați, alții mai săraci. Perspectivele se îngustează oricum însă, pentru că sunt și clase superioare care trebuie să profite de pe spatele tuturor.

Dar mă doare-n pulă, eu am muzica și dragostea. Nova Tunes 2.0 vă recomand, a apărut recent și are vreo 3 melodii faine. Și, apropo de pulă, am făcut cursă în pula goală sâmbătă noaptea. C-așa-i în filme și no.. trebuie făcută și-asta măcar odată-n viață. Ăsta a fost articol de-ăla de mi-e nu știu cum să îl încadrez în categorii potrivite, să-i dau taguri și să-i pun un titlu de bun simț.

Dar hai, de ce the fuck nu, e vorba doar de scratchuri pentru că doar despre asta e vorba, adica nu despre orice altceva decât scratchuri, ci doar de scratchuri. Scratchuri în sus, scrachuri în jos, viața întreagă se reduce la scratchuri. Scratchurile ne fac fericiți, scratchurile ne lasă cu gura căscată, scratchurile ne șoptesc de partea întunecată a Lunii. Scratchurile se potrivesc cu alte scratchuri de minune, spre deosebire de oameni, care nu se prea potrivesc cu alți oameni decât dacă iubesc toți scratchurile. Sau dacă le urăsc. Dac-ai găsit femeia perfectă și te gândești că faci nepoți cu ea trebuie neapărat s-o-ntrebi NEAPĂRAT, cu riscul de a face rânză la pulă de la inactivitate, de scratchuri. Dacă nu-i plac vezi de una care să vibreze odată cu ele.

Nu există adulți, suntem toți copii proști ce încearcă să pară siguri pe ei și pe ce se-ntâmplă-n jur. Iar eu, în special, sunt cel mai prost dintre copii. Am mai zis-o, dar nu cu atâta convingere, și când am mai zis-o n-am reușit decât să par și mai sigur pe mine. De data asta însă e clar. Nu avem nici o scuză pentru cum ne purtăm. Nu avem nici 9 nici 1000 de vieți ca să ne împăcăm karmele. Murim și gata, și putem să murim în cele mai tâmpite și neașteptate feluri. Și nu doar că nu e nici un echilibru în jur, dar nu e nimic ce pare. Un pește poate să fie mai înțelept decât orice. Pentru că știe că n-are rost să vorbească sau să pună întrebări. Știe că e acolo pentru că nu se putea să fie altundeva, știe tot.

Iar gândurile ni-s furtuni, sau munți. Nu le putem opri, nu le putem duce cu zăhărelul, nu le putem analiza tot prin gânduri. Dorința, de care suntem cel mai siguri pe lume, aspirația spre fericire, nu-i nici asta a noastră. Ne e insuflată din exterior sau interior, e influențată de chestii și așa o să fie mereu. Dorința ne ține în viață, dorința ne omoară. Ce-i dorința, de ce o am? Sigur că mă descurcam și fără ea. Dar cum eram?

Ce ne mai rămâne atunci? Habar n-am. Dansul. Distrugerea Hohotele. Nu știu decât că nu știu.

Sper că n-o să mă-ntrebați de-i cu pantalonii ăia, ce-i cu sunetele prea înalte pe care am încercat să le surprind vocal sau ce-i cu videoul ăsta. E și gata, la fel cum e și articolul ăsta, la fel cum e și meci în seara asta. Unirea Urziceni, auzi! Mai bine era Torpedo Zărnești.

Partea faină-i la 12:53, bineînțeles, doh.

M-am gândit că cel mai fain job pentru mine ar fi să scriu, nu să scriu cod. Aşa că facă ştiţi pe cineva care are nevoie de un scriitor ţăcănit nu ezitaţi să mă informaţi.

Tocmai am terminat de vizionat 3×01 şi 3×02 din Californication, serialul meu preferat azi. Mi-e cel mai aproape de suflet acum pentru cât e de direct, pentru cum spune lucrurilor pe nume, pentru cum provoacă pielea găinii la vederea adevărului servit pe tavă fără ocolişuri şi sub formă cât se poate de amuzantă. Plus că personajul principal e eroul, modelul şi nu în ultimul rând dumnezeul meu. Cu d mic. De ce-om fi atât de copilăroşi toţi încât să ne dăm unii altora aparenţe în loc de esenţă? De ce ne e mai uşor să fim falşi? Nu ştiu, dar mie mi se pare prea mare bătaia de cap, aşa că recunosc: sunt un fraier.

Iar ieri noapte am dansat până n-am mai putut. Dar înainte de asta am intrat prin efracţie undeva şi am umblat ca hoţii. Şi şi mai înainte am băut nişte beri – eu două redds fresh. Am băut berile alea doar după ce-am dansat apatic. Pentru că lipsea berea din creier probabil.

Ieri dimineaţă a fost o dimineaţă grea, m-am trezit cu două fete în pat, mahmur, cu profunda dorinţă de a-mi izbi căpăţâna de perete de nenumărate ori. Nimic sexual, doar că aşa am adormit cu câteva ore înainte: râzând, fumat şi cu două fete şi-un băiat în pat, una din ele nervoasă foc pe mine pentru că mă urăşte şi acum o urăsc şi eu pe ea. Telenovelă 100%, telenovelă caca.

În situaţia asta am ajuns, bineînţeles, după ceva dragoste (3 ani), ceva bere şi un pai. Paiul l-am făcut cu filtru, pentru plămâni sănătoşi, iar băieţii, proşti foc fiind, s-au căcat puţin pe ei că cica thcul nu trece prin filtru. Or fi moleculele prea groase sau FAZE. Faină faza asta cu faze, să zici “sau faze” după orice. Mă duc la pâine sau faze. Şi acum luaţi faza asta, Europa FM, luaţi faza asta amuzantă şi puneţi-o iar pe blogul vostru borât la faza săptămânii, cum aţi făcut şi cu ultima fază pe care am considerat-o destul de amuzantă încât să scriu despre ea. Ce amuzant e flo dubiosul (cu f mic, ce!) cu blogul lui genial şi (de) neînţeles. Căca-m-aş pe toată muzica ce se ascultă în malluri, căca-m-aş pe ea pentru că-i numai bună pentru înconsumerozat încă non consumerişti prin imagini vizuale, olfactive sau auditive. Plus că nu-i genial şi nici greu de înţeles blogul ăsta, adică încerc să-mi exprim nimicnicia în cuvinte cât mai simple, de-asta zic.

Aşa, dar rămăsesem la alaltănoapte, noaptea în care am adormit ţipând şi râzând. Nu c-ar fi fost prima de genul, dar îi a de vine la rând în povestea inversă a la Memento. Destul însă cu povestea, că aşa ajungem la acum o săptămână la Sibiu când am adormit într-o poziţie ciudată şi când am furat ţiglă verde (dintr-o biserică catolică) de o am şi-acum în ghiozdan şi-l face neobişnuit de greu.

Ce-i ăl mai fain la Cluj e, pe lângă libertate bineînţeles, că-i plin de studete cu cururi divine îndesate în pantaloni şi fuste mişto. Din septembrie până-n iunie, dar pe alea din iunie nu vi le recomand, pentru că-s stresate de sesiune. Bine, bolnavii pe care îi excită stresul sunt în elementul lor în iunie, ce să mai zic.

Deşi n-ar trebui, sunt plăcut surprins, să observ că primesc comentarii mai multe la articolele în care descriu ce-am mai făcut, ce-am mai mâncat, ce-am mai căcat, cu cine-am mai umblat, ce-am mai fumat, la ce petrecere am mai fost, cât de greu îmi e prin viaţă, ce planuri de călătorii mai am, cum mă încadrez în criză, etc. De ce-or fi oamenii aşa needy să ştie de vieţile altora când au şi ei atâtea de povestit? Sau, şi mai bine, ce-o fi cu mine de pot să scriu, pe când alţii nu se încumetează nici să citească? Şi cum o fi mai bine? Şi ce-i binele?

Să mergeţi într-o duminică însorită în Sibiu, să închiriaţi o bicicletă şi să vă plimbaţi pe-acolo peste tot. Apoi să parcaţi lângă cafe Wien şi să sorbiţi un vin roşu cu background panoramic şi pian.

Ascultaţi Una Mas Trio! Que pasara îi genială dacă o asculţi în duminica aia însorită pe ţoaclă în Sibiu în căşti şi e şi mai faină dacă te plimbi cu bicicleta printre jeturile de apă din fântâna din Piaţa Mare. Dar să nu uităm de Cuff The Duke – Promises , de Rocky Dawuni – Download The Revolution sau de Röyksopp – Its What I Want, care nu-s nici ele chiar de ici de colo.

Şi mi-am dat seama de unde din subconştient mă atrag ţoalele Adidas:

PS: toate fetele care ştiu spaniolă şi să gătească sunt rugate să mă-nveţe şi pe mine.

FIN