Ar trebui sa fie norme: barbatii de pana-n 25 de ani sa aiba voie la boxeri largi, iar ceilalti doar la stramti. Sa ne reglementam pulile! Sa legiferam sufletele! Sa punem norme in pasiune si in arta! Sa ne agatam de reguli artificiale, sa ne fie frica de ploile de vara, sa detestam gustul de lapte proaspat de la vaca si sa-l iubim pe-ala degresat. Sa admiram haosul, dar sa ne fie frica de el. Sa tinem delfinii in delfinarii si sa-i omoram pe toti prin intristare, fix cum l-am omorat pe, dumnezeu sa-l ierte, Flipper. Am crescut toti cu Flipper, dar la final am ales sa nu auzim decat de bine. Am ales sa nu aflam ca Flipper a murit de tristete intr-un delfinariu obosit.
Sa dam vina pe exterior pentru dereglari din interior, sa le amestecam fara nicio noima ca niste puberi inconstienti. Sa bagam regula-n puberi, sa le dam legi si moralitate, sa-i controlam prin istorie, sa-i crestem in minciuna. Viata-i ca un vis umed, pentru ca-i ca un vis si pentru ca mai si ploua din cand in cand si e umezeala. In viata, that is. Exact cum zicea Iggy in The Passenger: “la la la la lalalala”, 4 si 4, balanta perfecta, singurul deziderat posibil. Dorinta de progres, lipsa fricii de esec, dragostea de adevar, scopuri si mijloace pure. Amestecati asta timp de 4 minute si apoi adaugati ouale si drojdia si lasati la dospit 13 minute. 13, numar imprevizibil, dar merita sa-ncercam, nu? Iar daca ne-om arde stim macar ca ne-am ars cu stil. Stil.. asta n-avem. Suntem ditai planeta de ciobani spirituali. Oierii lumii ascunse de dincolo.
Iar substantele care scot in evidenta erorile visului? sa le facem ilegale, sa le spunem copiilor ca asa a vrut dumnezeu sa fie, ilegale. Cand s-or prinde ei ca totul e la misto o sa fie prea tarziu pentru bietele-le suflete, or sa fie ancorati in lumea noastra batrana si lacoma, n-or sa mai vrea sa stie de alternative.
Sunt om, iar faptul ca sunt constient de asta ma intituleaza la 2 pagini in manualele de istorie de peste 100 de ani. Sau la anonimat, la moarte, fericire, dragoste, suferinta, epifanii, exces.

Morbid, dar uneori cand aflu c-a murit cineva ma umplu de energie, ma bucur ca sunt inca in viata, ma identific cu cel mort, imi imaginez ce-a putut fi in capul lui cu cateva momente inainte sa moara, simt mirarea lui si poate resemnare. Mai complicat cu  apropiatii. Mi se instaleaza atunci nodul in gat, suspin, ma incrunt, creste nodul, parc-ar vrea sa fuga-n jos pe obraz si-o lacrima. O ajuta mult sa mai planga si altii in jur, Frumos cand nu mor eu deci, dar asta doar cand nu reusesc sa ma identific cu omul, pentru ca mi-era prea indepartat de-obicei. Odata ce incep sa simt nu-mi mai arde de trait nicio secunda in plus. Nici de murit, dar nici de trait.

Cat despre dragoste.. e greu tare. Cu atat mai greu cand nu mai am prietena si o dau in virginitati obosite de mi se face si mie scarba de mine insumi din cand in cand. Alternez intre doua chestii opuse si nu pot sa le gasesc numitorul comun nicicum. Stiu ca daca le-as uni cumva as reusi sa trec peste ele, dar nu stiu cum. E cam asa: pe de o parte relatia vazuta ca un contract in urma caruia are fiecare cate ceva de castigat (siguranta, placere), iar pe de cealalta parte relatia vazuta ca ceva divin, perfect, in care amandoi daruiesc fara sa le pese de nimic. NIMIC. Vreau si eu sa nu-mi pese daca ei ii pasa, sa-i dau tot si sa nu-mi fie frica, sa fiu doar pentru ea si sa nu conteze daca ea e sau nu e. Stiu ca pornesc de la o ipoteza gresita din moment ce ma simt destul de bun incat sa merit asa ceva, dar nici macar a fi constient de asta nu ma ajuta sa rezolv prea nefututa problema.

Si va dati seama ca mai e o treaba. Ar fi fost aiurea sa fie doar doua, ca la mort. Trebuia sa fie trei, asa ca uite-o si pe-a treia: ce-i mai masculin, sa porti boxeri (larguti, zburdalnici) sau chiloti (banana hammock, stramti, siguri)? Eu is de partea boxerilor, din cei NE STRAMTI, repet, dar sunt destui baieti care inclina spre stramturi. Asadar ce sa fie?

O night
Oh Why, my love
My love, why
My Love why are you like that (cruel) when I love you so?

Why
My love, Why
My love, why are you like that, when I love you?
My love, why are you like that, when I love you?

Why?
I, I know that you love me
Why, oh the time that passes

My soul
Oh where is the justice, your honour the judge?
Oh there is no mercy at your hands
My torment, to you is nothing.

Oh why?
My love, why like that?
When I love you so?

You made me love you
Why, why, why
My master
Oh Why
Oh my love
One day you will face your fate and ask for mercy from my
inspiration
Oh my soul
I have mourned, mourned, mourned
There is no mercy at your hands
And my torment, to you is nothing.

Azi m-au sunat de la SRI. Vroiau sa-mi dea license to kill bad guys si fuck bad girls si nu numai. Vroiau sa ma infiltreze la Chisinau sub acoperire, pareau disperati, aveau nevoie de un om competent. Am fost insa nevoie sa-i refuz, caci ma contactatasera deja CIA prin intermediul unui pinguin cyborg cu plete. Nu se prea potrivea pinguinul pe meleaguri bucurestene, dar parea promitator, la modul ca promitea multe. Imi promitea sa ma scape de frica de:

1. ambiguitate si discurs criptic, prin care obisnuiesc sa cultiv un sentiment de nesiguranta in cei din jur
2. nepunctualitate cronica si de faptul ca uit lucruri constant, cateva din metodele pe care le folosesc pentru a-mi exercita controlul si a-i pedepsi pe apropiatii in care de fapt nu prea am incredere
3. teama de competitie
4. groaza de dependenta (de senzatii, de droguri, de oameni, etc)
5. teama de intimitate generata de furie reprimata
6. frica de atasament
7. dragostea de haos , de situatii si numere aleatorii
8. nevoia constanta pentru noi si noi scuze in legatura cu  la dezastrul de la prea multele joburi
9. si multe altele

Listand insa astea am inceput sa chestionez motivele pentru care m-ar vrea tocmai pe mine SRIul sau CIAul, si le chestionez atat de puternic incat am sa-i refuz pe toti, am sa refuz si caile lor decadente si-am sa ma refugiez in Africa Subsahariana, unde curge timpul altfel.

Need I remind you, 007, that you have a license to kill, not to break traffic laws.

PS: asa, acum ca l-am scris astept sa ma aprecieze si pe mine cineva, ca doar n-oi fi eu mai prost.

Sa spunem ca e doar o alta zi. Ninge afara incetisor, e frig de te caci stafide, ai vrea sa simti ca mai exista si altceva pe lume decat banal si iar banal. Te imaginezi dansand intr-un ring arctic avand reni cu becuri colorate la nas legati de picioare in loc de patine, dansand pe muzica mistica eschimosa plina de vitalitate nordica, prins intr-un vicios cerc al uitarii de sine.

Asta aduce pe moment o picatura de senzational in ziua albastra-gri, dar nici pe departe cat o sa aduca intalnirea neprevazuta ce urmeaza. Caci, prin vreo incertitudine cuantica, dai nas in nas la colt tocmai cu tine insuti, exact asa cum erai acum o secunda, inclusiv cu idei, amintiri, dorinte, ciudatenii identice. Ca si cum ai fugi foarte repede in jurul unui stalp si te-ai ajunge din urma. Ca si cum si intra intr-o gaura neagra si ai fi martorul unor dracii inimaginabile, una din ele fiind intalnirea cu tine insuti.

Mirare mare, panica poate initial, dar reusesti treptat sa intri pe vibe cu tine insuti (ironic, nu?) si sa inchegi o conversatie. Celalalt/cealalta iti spune ca ai ochii ca stelele si ca ar fi fain sa mereti la el/ea acasa si sa va uitati impreuna la un film ce va place de minune la amandoi. Ceva cacat de vizionat cu pizde. SE LASA CU SEX? Si ce-ati vorbi dupa? Ati mai putea sa dati ochii unul cu altul? Te-ai mai uita in oglinda cu aceiasi ochi? Ce-ai vrea sa vorbesti cu tine insuti inainte (dar dupa) o partida de sex?

AAAAAAAA!

Orasul asta mare ucide inspiratia. Ori asta ori am iesit eu din lantul vicios-egoist al scrisului pe blog si imi permit acum in premiera, dupa ani de zile, sa stau linistit si sa nu mai scriu nimic. Ba parca numarul cititorilor tot creste cand nu scriu, ca si cum mi-ar multumi in felul asta oamenii pentru ca nu-i mai fut la cap. Ori astea doua ori am fost tinta unul atac energetic MISA, caci dupa cum bine stiti si-au facut diavolii obiceiul sa trimita sageti in oamenii buni si sa le reteze din IQ.

Draga Miruna,

In momentul in care citesti asta trebuie ca-ti dai seama ca nu scriu aici doar despre mine, ba poate chiar din contra, scriu doar despre altii. Sau poate amandoua simultan. Adica no, scriu destul de mult despre mine, dar incerc sa surprind prin asta adevaruri cat mai generale, care sa fie valabile pentru cat mai multi oameni si in cat mai multe situatii. Spuneam, de exemplu, nu demult, ca-s robot sau ca-s prost si insistam cu lux de amanunte. Ma refeream la mine, da, dar in acelasi timp la toata lumea. Regaseam in mine tot ce-am criticat atata vreme la cei din jur, imi dadeam seama ca orice-as scrie despre mine va fi sorbit la un moment dat cu lacomie de vreun cititor ce poarta in cap intrebarile potrivite. Blogul este asadar doar o alta metoda prin care incerc sa ma inteleg si implicit sa inteleg lumea si ce se-ntampla in jurul meu si de ce. Ma ajuta in sensul asta si comentariile cititorilor, asa ca am incercat mereu sa-i pornesc la povesti si la depanat experienta.

De multe ori chestii amuzante, de alte multe ori frustrari scuipate prosteste si necugetat, de inca niste multe ori temeri sau observatii cu adevarat sincere, ma descriu toate, sau, mai bine zis, descriu lumea asa cum am ales s-o vad. Si mai vroiam sa scriu niste cacaturi cu iz de epistola, dar a inceput sa ma doara burta de la orezul ala si trebuie sa cac o parte din el si sa si pis apa ce-am baut-o fara sa ma uit la ceas.

Inchei prin a-ti spune ca nu mi-e rusine cu nimic din ce-am scris aici pe blog, oricat de aiurea ar fi unele articole (daca se pot numi articole), ba chiar is mandru ca am reusit sa trec la inceput peste temeri si scriu acum orice-mi trece prin cap pentru 600 de posibili comentatori-si-poate-oameni-ca-mine-zilnici. Si si daca nu-s ca mine, is buni si ei si frumosi pe undeva pe-acolo, chiar daca nu-i inteleg inca si i-as vrea loviti.

No ca iar am scris despre mine, dar cat de penibil ar fi fost sa ma apuc sa scriu despre tine sau, mai rau, sa public vreun how to, stire sau analiza de cine stie ce cacat electoral? Adica nu ca ar conta daca e penibil sa nu, pentru ca scrisul ramane oricum un super bun tovaras, sau mai degraba o iubita faina, de-aia care nu te face cu ou si cu otet cand nu-i convine vreun rahat banal.

Plus ca faza cu blogul si pizdele ramane orice-ar fi. Romantele-s magnet, stii.

Florin Divin, camera de langa bucatarie 1:36am