Trista, dar cu muzici faine. A record of the delightful piece they’re going to play this evening:

Sunt in Bucuresti de o saptamana si e fain. Am mac de la munca si e si el fain, concurent serios la windows7. La munca e si acolo fain, am sef indian, fac schimburi culturale cu el din cand in cand, povestim despre hinduism sau originea tiganilor.
Am incercat ceva interesant in ultima vreme (pe langa a nu ma masturba catusi de putin si a nu a scrie pe blog – la fel de putin): exercitii de respiratie. Ajunge sa devin constient de propria respiratie ca sa-mi amintesc cine sunt. Sa o observ, fara sa intervin. Chestia asta e comuna la zen si oarece yoga, asa ca m-am gandit, in cautare de ceva de practicat si in fuga de cuvinte goale fiind, sa incerc sa observ respiratia si PAC. A mers, aproape din prima. Ca un trip, ca o rugaciune, ca un cantec fain, ca o activitate ultra captivanta, ca un orgasm (dar fara (cine stie ce) placere). De cate ori imi amintesc acum de respiratie imi amintesc si de dumnezeu. Mai util decat multe.
Alta treaba pe care am incercat-o apoi aici la capitala a fost sa o fac lata. Reusit si asta. Acum mai lipseste doar sa-mi reglez conturile cu munca in vreun fel si mai ales sa ma lipesc de tot felul de gagici dragalase.
Si, in sfarsit, mi-am luat masa neagra de sticla cu fluturasi si dulap textil negru cu roti de la ikea. Plus ca m-am mai dat cu masina, am si condus de la brasov la bucuresti, sunt sofer de cursa lunga.

I. Oricând

Ce drăcia dracului mai e și blogul? Mă izolează de lume sau mă aduce mai aproape de ea? Mă ascunde de mine însumi sau îmi permite să mă văd? Nu m-am obosit niciodată să-mi răspund la rarele întrebări, dar văd că-n ultima vreme nu mai am de împărtășit decât întrebări. Principala ar fi, ca de-obicei, cine sunt? Cine suntem? Cine ești? Cine-i un delfin? Cine. E bine totuși, am ajuns de la întrebări complexe la una simplă. Sunt pe urmele copilului care nu mai sunt, și când o să-l găsesc o să am grijă să nu-l mai pierd.

Încep să pierd controlul asupra înşelăciunilor necesare, scornite de mine ca să mă protejez de alţii sau ca să-i protejez pe ei. Şi simt că nu mă mai descurc, aşa cum reuşeam înainte, să văd clar prin diversele viclenii şi ipocrizii justificate ale celorlalţi, care mi le administrau, menite să se protejeze ei de mine sau pe mine de ei. Mi-e tot mai greu să ţin şirul tuturor născocirilor mele, pe care le-am susţinut altora drept sincere. Şi nu-mi mai vine să cred toate perfidiile ce mi s-au zis şi pe care le-am luat de bune. Am o relaţie lipsită de autenticitate cu absolut fiecare persoană pe care o cunosc, iar fiecare în parte se întreţine la fel de artificial cu mine. Trec prin stări alternative. Mă tulbură diverse aspecte destul de superficiale ale problemelor mele, dar asta nu mă deranjează în mod special, pentru că neorânduiala din viaţa mea mă distrează totuşi mai mult decât o rutină plicticoasă sau o linişte garantată. Însă ceva este foarte greşit. Mi-e acum frică să am încredere în cineva şi, mai rău, mi-e frică acum să mai am încredere în mine. E vorba de adevăr sau neadevăr şi că nu pot face diferenţa, în nici unul dintre cazuri, nici măcar al meu.

N-am mai alternat de ceva ani deja între bucurie excesivă și depresie cruntă, dar îmi amintesc acum că tot așa gândeam în clipa-n care am ales (a trebuit) să renunț la mofturi. Ca Darius.

Mai încerc acum o singură chestie: să înțeleg. Să-mi răspund la întrebări. Fără bani, putere, mușchi, femei, dorințe premeditate. Dorința e cea mai rea, egoul e diavolul. Înțelegerea e înțelepciune și-atât. Nu aduce nimic bun, nimic rău, în niciun caz dorință. Mi-s tot mai dese momentele în care înțeleg, și totuși nu-s niciodată destul de dese. Se zice despre calea cu cea mai mică rezistență că e și singura. Are și sens să fie singura, căci le cuprinde pe toate. Creștin, musulman, satanist, budist, copil sau bătrân, african, român sau țigan, tot undeva pe calea asta ești. Și cu cât ești mai avansat cu atât iubești mai mult, cu atât sunt oamenii mai atrași de tine. Pe tine ajungi întâi să te iubești și să te accepți, și apoi pe toți din jur, indiferent de orice. Ajungi să (le) înțelegi motivele, să zâmbești în fața celor mai grave întâmplări, să vezi prin tot.

(more…)

Nu citiți asta decât dacă vreți să știți cum merge de fapt treaba pe lumea lu mniezo. Pe măsură ce răsfoiesc sunt tot mai uimit. Am ales în 2007 domeniul dubios.ro pentru că nu sună tocmai rău, dar îmi dau seama acum citind cartea asta că nici că puteam să-l aleg mai bine.

Îmi propun ca de mâine să nu mai bag în mine bere și mai nou vodkă precum butoiul fără fund în primele 4 ore ale serii, să nu mai zac apoi a 5a între realitate și o lume amorțită, să nu mai vorbesc porcării perverse gen “ți-ai imaginat cum ar fi s-o iei în gropiță?” sau “hai să punem pariu că nu mi se scoală nici data viitoare când ne vedem” cu prietenele. Ele sunt mai bune de-atât, iar eu nu sunt decât un măgăruș ce trebuie urecheat senzual și apoi strâns la sân și sărutat de parcă n-ar mai fi ziua de mâine și simultan de parcă aș fi și ultimul bărbat fertil din galaxie.

Doamnei cu câinii de pe tren nu pot să-i urez decât un sincer “la mai multe epifanii pe CFR”. O fi ea de-o vârsta cu mama, dar spiritul îi e de tânără curtezană în vervă la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Și asta înseamnă mare lucru. Printre altele am remarcat la dânsa în mână o carte a lui Mario Vargas Llosa cu acțiunea centrată în Lima, carte pe care aș pofti acum s-o încep și s-o las neterminată, după bunul obicei. Recomand și “Lima, Peru” a lui Mario Testino. E cu poze, așadar mai mult decât răsfoibilă. Da, poți și tu. Cred.

Ce faceți de rev? Eu și cu niște alți homies bodhisattva suntem iar în cvasi plop material și spiritual, ca niște boschetari dharma ce se respectă. Nici un plan și no worries totuși, pentru că se găsește mereu ceva, tot timpul mai fain decât altă dată, cu precădere mai fain decât de revul când vroiam să-i lovesc pe toți unde-i doare mai tare și nu numai.

Mi-am luat mașină, nu știu dacă v-am mai zis. Fiat punto din 97 galben cu negru ca o albină de 1400cc pe benzină, turbo, tunată la 130cp și cu boxe măricele pe portbagaj. Nu prea s-a mai văzut fiat punto turbo pe benzină tunat la 130 de cai și trebuia poate să mă gândesc la asta înainte să-mi investesc economiile prezente și viitoare, căci da, mi s-s stricat deja troșcoleta și e la reparat. Bine gândit și acționat, Florin! La mai multe decizii pripite.

Și iar nu știu dacă v-am mai povestit, dar îs din nou pe drumuri, șomer și în căutare. De data asta și cu o mașină de plătit. Sper doar să mai rămână câte ceva resurse și pentru viitoare călătorii educative pe tărâmuri arse de soare și eventual bătute de musoni și alte alea.

Văd că scriu acum Florin în loc de Flo (vezi titlul). Pesemne că-mi semnaleaza subconștientul maturizarea venită în sfârcșit. Mi-am dorit mereu să scriu sfârcșit în loc de scârșit. Și totuși poate că nu m-am maturizat încă. Sfârcșit, daaa, sigur că da.

Și-a făcut Papașa blog. O prietenă.

Dumneavoastră cititori stimați ce mai citiți fain și ar trebui să citesc și eu?

Nuj, pe vremuri când mă căcam chiar simțeam că trăiesc. Mă scremeam câte juma de oră doar ca să-i scot capul, munceam pentru rezultat, asudam, aveam un scop. Răcneam ca un împușcat în burtă, simțeam chinurile facerii, înțelegeam femeia și universul întreg. Și ieșea doar capul. Apoi, după înc-o jumătate de oră, îmi sângera și mă ustura tot curul, iar în wc zăcea răpus monstrul, numai bun de cartea recordurilor. Ca un baton de-ăla cu cocos de ciocolată de casă, dar fără cocos. Și în esență și fără ciocolată. Simțeam atunci bucuria primordială și neîntinată de civilizație pe care o simțeau probabil și primii vânători în Africa, bucuria care îi făcea să lupte cu mamuții.

Așa era pe vremuri, da eram și eu bărbat.

Adineauri am ieșit biruitor de la baie, dar numai luptă n-a mai fost. De parcă a cedat deșteptul, adică bucata aia de rahat, și s-a făcut mai mică și așezată mai des în timp. Mai sănătoasă căcarea acum, ar zice unii, dar eu știu, știu că nu mai sunt bărbat. Un bărbat trebuie să lupte, altfel n-are sens. Unde-i sângele de altă dată?

Na, acum mai vreți să votați manipulanții ăia de la tv? Oilor. Alegeți singura cale posibilă, urmați-mă pe mine.

de m-a zdrobit la cap în halul ăla.