Mi-a fost dor de voi băi. Goi.

Ok am exagerat cu rima. Nu toţi goi. Dar cu goale nu dădea la calcule. Şi ne-am şi pomenit c-un exemplu în care inima bate capul.

Azi după ce apune soarele de tot, într-o oră şi ceva adicătelea, îmi iau catrafusele de graffitti iar în ghiozdan şi mă duc lângă pădure să fumez salvie. Lună plină galbenă, cer albastru închis punctat cu stele, miros de iasomie (orice-o fi aia, oricum o fi ăla), greieri gârlă, atvuri în exces. Nu-i aşa trist cum pare, ba chiar din contră. Fumatul de salvie e chestie e bărbaţi, o fumezi doar când simţi că ai coaie s-o fumezi. Şi nu le ai decât din an în paşte, când ţi se face dor de faţa can-n poveşti, nevăzută şi simultan futută la cap a lumii. Ultima dată când am fumat acolo, acum un an, m-am speriat de ceva oameni care treceau în depărtare şi am fugit în pădure. Ciudat, având în vedere că pădurea-i neagră şi oamenii nu-s, dar no, cine-s eu să pun la îndoială decizia. Salvia ştie mai bine ce, când şi cum e de făcut.

Dar ziceam ceva de graffitti. Sunt graffer vestit am câştigat nişte premii şi pizde pentru desenele mele frumoase. Nu. Îmi cumpăr doar de ceva vreme sprayuri. Am împodobit camera acum ceva vreme în stil barcelonez cam aşa:

Tare-mi place. Mai ales spirala din stânga, mă inspiră. Căci ştiţi, în dreptul steluţei de mare şi al spiralei îmi aşez eu de regulă scaunul albastru în faţa calculatorului şi mă trezesc din când în când holbându-mă metafizic la spirală cu mintea goală în sensul zen. Mai am însă un vis în legătură cu camera, să fac soarele de pe tavan cu centrul în bec. De la el a început totul, şi cu el o să se şi sfârşească. Alfa şi omega graffittiul camerei mele. Nu al întregii mele arte, dar al graffittiului din camera asta albastră sigur. Prea bine zis nebunie, căci mă duc clandestin în serile astea perfecte de vară cu ghiozdanul plin cu vopsele şi desenez spirale şi chestii preistorice pe zidurile care înconjoară fosta unitate militară (unde CHIAR NU se făceau experimente creepy).

Bun, ne-am văzut, ne-a trecut dorul, acum m-am tirat cu melodia asta în căşti spre zid, care e pe lângă pădure, sub luna plină şi galbenă…

PS: cheesy foc încheierea, ştiu, nu-i nevoie să menţionaţi la comentarii.

PS2:

Flo: şi zic "taceti pizdelor", dar ele nu si nu ca-s sexi
dianna_d8: ce sexi esti Flo…

Ce ne deosebeşte de animale? Sau, mai bine spus, cu ce ne amăgim crezând că suntem singurele fiinţe conştiente de pe planetă, deci evident mult mai cu moţ decât un bolovan de pe fundul unui râu din India poluat şi plin de căcat?

Omul trăieşte cea mai mare parte a vieţii sale considerându-se superior câinelui. Nu prea are de unde să ştie că şi câinele funcţionează cam pe aceleaşi principii. E făcut din carne, oase şi neuroni şi comportamentul îi e şi lui determinat de un amestec de conştient – subconştient. Doar că procentul instinctului pare-a fi niţel mai mare la câine. O privire sumară asupra societăţii ne face să ne întrebăm dacă proporţia mai mare de conştient ne-a ajutat cu ceva pe scara evoluţiei. Facem reguli pentru nerespectarea cărora ne pedepsim, ne măcelărim, ne amăgim singuri cu reclame la pastă de dinţi, muncim de la 9 la 5 şi murim. Ne pricepem de minute la toate astea, căci practicăm sportul societăţii de mii de ani. Dar o fi bine?

Conştientul e aproape în întregime influenţat de stimuli veniţi de la corp. Iei un pumn, îţi creşte nivelul de adrenalină, creşte frecvenţa bătăilor inimii, intri pe pilot automat. Faci dragoste, ţi se scoală, bate inima mai repede, transpiri şi ejaculezi. Pe pilot automat din nou. Tragi un fum de DMT, accelerezi procesul visării în creier, îl tragi pe dumnezeu de picior, te scuipă şi te trimite înapoi după 10 minute. A fost doar o altă reacţie chimică în creier. Dar unde se opreşte automatismul? Sau.. se opreşte?

Ne naştem roboţi, ne bucurăm, iubim, facem chefuri, ne îngropăm apropiaţii, urâm şi murim tot roboţi. Respingem schimbarea, respingem necunoscutul, dispreţuim nomazii, ţiganii, câinii şi bolovanii slinoşi de pe râurile pline de căcat din suprapopulata Indie. Fericirea ne constă în goana după fericire, siguranţa în căutarea siguranţei, Dumnezeu, binele şi răspunsurile în căutarea lor. Nu atingem nimic niciodata, pentru că nu avem cum, pentru că nu există nimic. Sau există totul. Nu contează, oricum suntem nişte roboţi care aşteaptă toată viaţa să fie activaţi, să primească suflet, preferând să se amăgească între timp că au suflet şi că nu aşteaptă.

Spor la făcut pe plac societăţii, la muncă şi la plătit datorii băncilor! E brăţară de aur.

“Îl consider mai curajos pe acela care îşi învinge dorinţele, decât pe acela care îşi învinge adversarii; deoarece cea mai grea victorie este asupra noastră.” – Aristotel

    Mulţi s-ar întreba: de ce să ne învingem dorinţele? De ce să nu le împlinim? Nu-i aşa? Să vă spun la ce concluzie am ajuns eu: De mii de ani, oamenii tot asta au făcut. Şi-au satisfăcut dorinţele. Nu e nimic rău în asta, dar unde au ajuns? La şi mai multe dorinţe. După cum se vede, se învârt într-un cerc vicios. Dorinţa de a fi bogat, faimos şi superstar, de a avea femei multe, o carieră strălucită, maşini frumoase şi-au satisfăcut-o mulţi. Unii şi-au reluat căutarea în continuare, crezând că nu şi-au dorit ce trebuie. Alţii au descoperit că nu împlinirea dorinţelor de face fericit. Nu e nimic rău în a ne împlini o dorinţă, dar trebuie să fim inteligenţi şi să învăţăm din greşelile altora, din istorie – Să nu facem din asta scopul vieţii noastre. Fericirea pe care o poate aduce împlinirea unei dorinţe e o fericire foarte foarte scurtă, de la cateva secunde, la minute, ore, o zi, o saptamână, un an (dacă moşteneşti o avere să zicem…), şi se termină. Dupaia ce faci? O iei de la capăt? Lupta asta cu împlinirea dorinţelor aduce mai multă suferinţă şi nemulţumire decât fericire.

    Faptul că vrei ceva, înseamnă automat că nu eşti mulţumit cu ceea ce ai sau ceea ce eşti în momentul prezent. Pentru a vă demonstra că nu e aşa, puneţi-vă următoare întrebare şi meditaţi 5 minute asupra ei: Ce îmi lipseşte mie chiar acum, în acest moment?

Până anul ăsta n-am prea pierdut denia din joia mare, şi nici prohodul de vinerea mare. Acum însă… ţac! Am ratat denia de azi şi n-o să fiu prezent nici mâine seară la prohod. Mă trece popa absent cu N.

Să nu te miri dacă te duci în săptămâna mare miercuri seara in Carrefour şi îl găseşti mult mai plin decât te-ai fi aşteptat. E plin de pensionari, după cum observi. Pensionari în raioane, pensionari între, pe şi sub rafturi, pensionari între spiţele bicicletelor expuse la raionul biciclete. Pensionari certându-se-n sus, pensionari certându-se-n jos, pe salam, pe zahăr, făină sau biscuiţi. S-au tripat toţi în grup că o să fie prea aglomerat în ajun de Paşte, aşa că (majoritatea vârstnicilor din România) s-au sincronizat şi s-au dus toţi odată la cumpărături. În miercurea mare, în Carrefour. Deşteaptă treabă, babacilor, ţucu-v-aş pe năsucuri. Acum staţi la cozi cauzate de paranoia post vârsta a 2a şi vă certaţi din principiu pentru fiecare metru ce l-aţi putea câştiga, pentru fiecare ban în plus sau în minus la rest. Sper că o să fiu mai raţional ca voi la 65 de ani. Ceee? Ce vă uitaţi aşa? Poate omul să spere, nu?

Am încă dubii în legătură cu respectul cuvenit bătrânilor. Au trecut prin viaţă, sunt cu 50 de ani în faţa mea – asta e valabil pentru toţi. Însă câţi din ei deţin înţelepciunea pentru care ar putea fi ridicaţi în slăvi de societate? Câţi au învăţat ceva cu adevărat în anii petrecuţi pe pământ? Câţi se gândesc cu dragoste la cei din jur? Şi dacă moşulică te urăşte şi te-ar vrea mort… de ce să-i răspunzi frumos şi să-i cedezi locul pe autobuz? Am acum în minte cazul cel mai puţin favorabil (cum se spune la statistică), cazul criminalului de război tipic ce-a făcut mii de evrei săpun în al 2lea război mondial. Omul a ucis din pură plăcere, a torturat, a violat, a ciuruit, a făcut toate atrocităţile posibile apoi a scăpat de tribunalul de la Haga şi a ajuns pe undeva prin… Braşov, să spunem. Aici şi-a făcut o familie, lumea l-a luat drept un sas oarecare – membru respectabil al comunităţii – şi l-a tratat ca atare, adica binişor. Aici vin întrebările mele. Omul ăsta regretă acum la bătrâneţe ce-a făcut acum zeci de ani? Dacă regretă merită el un loc pe autobuz? (se înţelege aici că eu personal nu i-aş purta pică dacă aş şti cu siguranţă că regretă). Iar dacă nu regretă merită executat acum, la bătrâneţe? Nu vreau să mă pun în pielea vreunui membru al unei familii din care a făcut parte vreo victimă a măcelarului, că în cazul ăla aş vrea sigur sânge, dulce răzbunare. Aşa însă mă consider destul de moderat. Nu m-am răţoit încă la nici o băbuţă, şi cred în continuare că ar fi josnic din partea mea să fac aşa ceva – oricât de handicapată ar fi tanti.

Întrebările astea le generalizez în fiecare zi şi le aplic (în gând) bătrâneilor din jurul meu. N-or fi ei criminali de război, dar au conştiinţa pătată mai mult ca sigur cu cel puţin câteva păcate mari. Calităţile şi mai ales defectele se aplifică la bătrâneţe. Răutatea e ascunsă de trăsături blânde ale feţei. Omul nu prea trebuie judecat după faţa, dar când vine vorba de bătrâni chestia asta chiar iese din discuţie. Un om care a greşit toată viaţa şi a fost urâcios şi egoist n-o să se dea pe brazdă acum la 70 de ani. Probabil de-aia revendică locul de pe autobuz, ca să-şi satisfacă şi acum la apusul vieţii egoul bolnav dăruindu-i recunoaştere din partea tinerei generaţii, care “nu mai e ca pe vremea sa”. Şi pe lângă asta mai e şi veşnica teamă de boală şi moarte. Ar fi mai drăgălaşi dacă şi-ar accepta soarta cu seninătate-n priviri şi ar zâmbi. Toţi murim, dar nu trebuie să ne gândim o bună bucată din viaţă la scenarii plauzibile pentru moarte.

Nu-s toţi aşa, dar sunt destui. Am văzut, sigur, şi bătrânei simpatici, cu simţul umorului, care se iubesc mult şi la vâsta înaintată la care au ajuns. Sau câte-o tanti gen Sfânta Vineri din poveşti care-ţi dă sfaturi de viaţă pe tren şi îţi povesteşte de diferenţa dintre ocupaţia germană şi cea rusă din război. Ei sunt bătrânii care trebuiesc respectaţi şi de la care ai ce învăţa cu adevărat. Doar că sunt destul de greu de depistat în societatea noastră care cere respect pentru TOŢI bătrânii, oricât de psihopaţi ar fi unii din ei. Oare de care parte au fost bunicii mei? Oare cum o să ajung eu? Oare sub faţa aia zâmbitoare de bătrânică simpatică nu se ascunde un monstru? Întrebări prea complexe şi care mai bine rămân fără răspuns. Căci ar fi culmea să primim dreptul legal să zicem de a scalpa foşti criminali. Sau chiar şi actuali.

Cititorule cu coaie între picioare! Te aşteaptă vremuri bune alături de blogul dubios. Sinzi (o domnişoară cu iz de capitală HEHE) s-a oferit să îşi convingă prietenele să pozeze goale pentru mine. Toate-odată. Ca să le pun pe blog şi să le vadă o ţară întreagă. Ce nu face o fată de 20 de ani pentru faimă şi bani! Până una alta daţi de curiozitate o tură pe blogul lui Mono, fratele lui Sînzi. Scrie uneori obositor de aberant (lectură mai grea adică), dar per ansamblu interesant şi amuzant.

M-am angajat din nou, nu mai stau toată ziua acăsicăcarevasăzică. Lucrez 8 ore pe zi la un fel de firmă de web developing. Mă ocup de un sistem de link exchange, PR boost şi alte drăcii SEO momentan, ceea ce e cool pentru că am în plan să integrez ce învăţ acum în proiectul meu personal de care v-am mai vorbit.

Scrie