- 27. five-four. Black hair. Brown eyes.
- I don’t wanna know what you look like.
- Well, how can we know each other ?
- I know that part inside you with no name. And that’s who we are, right ?

Asta suntem . Entităţi fără nume, fără casă, fără posesii, fără ambiţii. Suntem aşa cum ne-a fătat Dumnezeu din burţile mamelor. Copii la început, dar cu potenţial incomprehensibil uitat încă de pe vremea lui Adam. Sau de la moartea lui Buddha. Sau a lui Iisus. Mici, dar de fapt mari. Mari, dar mici. Suntem, alături de broaşte, pietre şi multe multe altele, tot ce-i mai frumos în Univers. N-avem nimic, dar prin asta avem tot.

Each night they slept in a different place. I asked him why he didn’t sleep in his own home. And he said he didn’t know where it was anymore.

Poate sunt eu la vârsta la care toate filmele îmi par metafore (de unde acum câţiva ani mă uitam la ele doar pentru explozii şi ţâţe), dar.. uitaţi-vă la Blindness!

Update: José Saramago a câştigat Nobelul cu a sa Epidemia de Ceguera pentru metaforele pe care le-a plantat inteligent pe tot parcursul cărţii.

Vorbeam ieri semi criptat pe mes cu omul meu om (sunt convins că nu-l ştiţi pe om) spionaţi fiind de SRI, vorbeam despre logurile ce ajung la poliţie, despre lege, despre posibilitatea de a fi acuzat pe baza unei convorbiti telefonice înregistrate sau a unui log de yahoo. Desigur că discuţia a alunecat spre subiectul revoluţie la scară globală împotriva advertisingului şi, mai general, a degeneratului capitalism, şi zice el la un moment dat că visează la un final ca cel din Fightclub.

Ruşine mie, nu mai ştiam cum se termină Fightclub. Nu mai ştiu cum e finalul filmului pe care îl trec toţi neînţeleşii la favourite movies pe hi5, myspace sau facebook. Nu mai ştiu mai nimic despre Fightclub dacă stau să mă gândesc mai bine. Dar ia să caut repede pe imdb, să nu creadă omul că-s vreun cinefil fals. Ia să vedem.. nota 8.8! Dar parcă nu m-a impresionat aşa tare filmul la vremea aia… cum de are aşa notă mare la 10 ani de la apariţie? Ia să citesc mai departe.

Virtually everything about this movie took my by surprise. Every time I watch this movie I notice something new about it, such is the depth of what is on the screen. The story is nothing short of incredible, a pure shock-value social commentary on the state of the world at the end of the century. You’ll cry, you’ll laugh, you’ll do all the clichés but most importantly you’ll identify with every single thing on the screen.

Eram tare orb la sfârşitul secolului 20. Au trecut 10 ani de când am văzut filmul şi abia ieri am realizat că la vremea aia nici nu cutezam a zgâria cu înţelegerea mea limitată profunzimea adevărului din Fight Club, adevăr despre care vorbesc deja de câteva luni încoace aici pe blog. Eram un ţânc egoist uşor de impresionat şi totodată de amăgit de o campanie agresivă de marketing cu garnitură de pumni din underground. Campania filmului n-a fost aşa agresivă din pricină că studioul l-a presupus din start un eşec şi a tăiat bugetul alocat reclamei, dar asta nu a oprit schimbarea sistemului politic american şi lumii întregi. Deşi a ajuns în final o jucărie în mâinile celor care nu l-au înţeles (cum am fost eu până ieri, amăgit de aparenţe), Fight Club a rămas în istorie ca film de cult, manifest clar formulat împotriva capitalismului.

Cartea e genială, realizarea e genială, iar concluzia e simplă: eşti liber DOAR după ce ai pierdut tot. Nu poţi fi sigur de nimic, nu poţi respecta nimic, nu ai dreptul să formulezi dorinţe. Păcătoşii nu mai au dorinţe în drumul spre iad.

imdb | torent

M-am prins în sfârşit, ştiu ce mă atrage la filmele astea. Îmi place faptul că spionii (Bourne, Bond, Roger Ferris) sunt mereu deasupra sistemului. Mă identific cu ei şi îi analizez mereu cu alţi ochi, mereu din alt punct de vedere, nu neapărat mai matur, sau mai bun, poate doar mai înţelept. În Body Of Lies spre exemplu am văzut aseară un Kingdon Of Heaven decalat cu 1000 de ani (după cum spunea şi personajul principal la un moment dat), am văzut că încă există oameni josnici sau oameni cu principii, regi sau pioni, diavoli care devin îngeri sau îngeri care devin diavoli.

Nu realizezi cred dimensiunea unei lupte sau a unui atentat decât când eşti implicat direct, când vezi ciuperca portocalie ce mistuie o cafenea sau o gară populată. Începi poate atunci să te trezeşti, să realizezi că n-ai nevoie de toate căcaturile cu care te-a hipnotizat societatea. Începi să identifici extremismul în toate formele lui şi să te fereşti de el ca de mere acre.
Am un obicei nou de la Rambo încoace. După ce termin de vizionat câte-un film ce mă poate deplasa de la starea în care mă aflu stau să mă gândesc la ce-ar fi putut urmări cei care poate au comandat filmul, cei care vor să mă deplaseze într-o parte sau în alta.

Stau de exemplu acum să mă întreb “ia stai coaie, e sau nu e ăsta războiul tău? te fascinează dezumanizarea Imperiului, doctrinele islamice, armele lucioase şi exploziile frumoase provocate de ele, povestea cheesy de dragoste interculturală sau îţi plac pur şi simplu decorurile cu palmieri ? şi dacă filmul ar fi comandat de americani cum ar putea să te influenţeze să le iei partea ?”. Ca şi în cazul Traitor, n-am răspuns la întrebări.

Uitaţi-vă deci la film doar dacă suspectaţi că agreaţi o combinaţie între Kingdom Of Heaven, Vantage Point şi Kite Runner. Plus clasica poveste de dragoste, care aici e între un american şi o arăboaică, pentru a lăsa speranţa de pace, a îngropa securea războiului. Războiul vezi doamne e doar între spionii psihopaţi şi jihadişti, în nici un caz nu e între un popor cu complexe de superioritate susţinute de o medie a IQului sub cea globală şi o cultură veche de 1200 de ani, şi nu e nici între “civilizaţie” şi lumea a 3a.

În concluzie eu am interpretat filmul cam aşa: civilizaţia pe care se chinuie CIA-ul să o salveze e deja futută big time din moment ce e nevoie de semnale de alarmă ca filmul ăsta pentru a mobiliza masele la luptă de partea cruciaţilor petrolului. Fundamentaliştii islamici sunt oameni care nu mai au nimic de pierdut, care trăiesc raiul pe pământ (alimentaţi de convingerea că or să fută virgine) înainte de a se arunca în aer te miri pe unde – spre deosebire de soldaţii vestului, care se ascund în spatele monitoarelor pe care citesc mailuri sau al consolelor cu care controlează dronele.

imdb | torent

După câte-un film istoric ce mă impresioează obişnuiesc să scormonesc pe google în căutarea faptelor.

Poate nu ştiaţi, dar Gingis Han îşi futea nevasta destul de rar, grecul Alexandru cel Mare si-a intins imperiul până-n India unde a şi murit, în Darfur (Sudan) tocmai s-a petrecut unul din cele mai sângeroase războaie civile din epoca modernă, în Africa de Nord se îngroapă morţii după maxim o zi (in loc de 3), iar imaginea lui Che Guevara a furat tot sensul vietii lui, omul fiind in prezent unul din cele mai des folosite simboluri din societatea capitalistă.

Avem fastfoodul El Comandante în Vama Veche unde găsiţi mâncare bună dar uneori stricată, avem bikini cu imaginea lui Che, avem clasicele tricouri cu stencilul, avem bijuterii, avem tatuaje, avem idealuri la bucată, avem de toate. Cine mai doreşte, cine mai pofteşte ? Mai luaţi o halcă de Che Guevara! Târfelor. Şi nici măcar nu era comunist. Avea propria lui viziune apropiată de cea a creatorilor Zeitgeist, visa la un Om Nou, un om fără ego, un om care să nu se ţină singur în lanţuri prin intermediul societăţii.

Restless and complex, practical and idealistic, caring and brutal, self-serving and naive – and this is just scratching the surface of the contradictory personality that has fuelled the myth and legend of Che Guevara. On the one hand there is the temptation to dismiss Guevara as a frenetic dreamer consumed by the movement and romance of revolutionary action. On the other is an admiration for his total commitment to the utopian belief that a ‘New Man’ could create a just and equal society.

Guevara’s preparedness to challenge the dominant world powers was also admirable. A bitter critic of the US, he also earned the enmity of socialist states. The Soviet Union opposed his fateful mission to Bolivia, reportedly because it involved a dispute with the "legitimate" Latin American communist parties favoured by the Soviets.

There is much to admire in Guevara, and yet there is also uneasiness. Uneasiness because it is only a short step from someone like Guevara to someone like Osama bin Laden, and because the two are essentially fellow travellers. Uneasiness over all the revolutionary clichés that Guevara was so skilled at employing. Uneasiness over all the leftist rhetoric so readily consumed and regurgitated by baby-boomer acolytes from the West. Uneasiness over the subsequent incorporation of the form of Che Guevara into a revolutionary myth while the substance of the man is overlooked.

Today I see Western youths wearing the famous ‘Heroic Guerrilla’ image of Guevara on T-shirts and wonder what this is about. Some, like those well-known social liberals boxer Mike Tyson and soccer player Diego Maradona, even go so far as to have the image tattooed on their bodies, presumably to demonstrate the permanence of their fidelity to Guevara’s "ideals".

The image has stolen all the meaning. Guevara has been completely subsumed by a culture that he hated.

In 1967 Jim Morrison, the lead singer of the US rock-band ‘The Doors’, sang the lyric, "We want the world and we want it, Now!" Guevara could have said it himself. It may have sounded revolutionary then. Today it just sounds immature and stupid.

Guevara is a false hero. He is an adolescent fantasy, not a mature role model.

(de aici)

PS1: tre să vedeţi filmul şi PS2: cred că am apendicită. De la cuba libre de aseara te pomeneşti.

Death At a Funeral e genul de film la care razi de te caci pe tine, te caci si apoi razi mai departe. E despre o inmormantare, lsd si e plin de faze tari. Kitchuri mai deloc.

Daniel is a decent young man, married to Jane, still living at his father’s home. When his father dies, it his up to him to organize his funeral. On this painful morning, the suitable grave expression on his face, Daniel is ready to welcome his father’s friends and relatives. But preserving the dignity inherent in such a circumstance will be a hard task. Particularly with an undertaker who botches his work, the return from the USA from his famous but selfish brother, his cousin’s fiancé who has accidentally ingested drugs, the presence a moron who takes advantage of the sad event to win back the heart (or rather the body) of a woman who is about to marry another, of a handicapped old uncle who is also the most unbearable pain in the neck. To cap it all, Daniel notices the presence among the mourners of a mysterious dwarf nobody else seems to know…

Si da, e cu un MIDGET!!!!11!