N-am mai scris demult, dar ştiţi deja că nu prea scriu.

Ce-s eu, vreun scriitoraş de-ăla de scrie regulat ca să umezească cu tastatura pizdele prea uscate pentru că nu le poate umezi altfel? Îs vreun bloggeraş de duzină cu blog pentru oameni deştepţi dar care de fapt sunt mai proşti cu mult decât ţăranii sudişti americani de care se vorbeşte atâta căcat? Sunt eu vreun turist ipocrit ce rămâne stană de piatră când zgârie slăbănogii arabi autocarul de foame lângă deşert? POATE. Dar cel mai probabil nu-s, aşa că n-o să vă fac pe plac să scriu odată pe zi şi să-mi programez apariţiile articolelor doar ca să vă gâdil la simţul siguranţei. Nu-i nimic sigur, nu vă bazaţi pe mine, intraţi doar când vă amintiţi! Aici nu-i blogul unui retardat citit de dobitoci. E altceva. E gloată de cititori cu creier. Aici facem treaba altfel. O facem aşa. În primul rând introducerea complet pe lângă, apoi melodia veselă de băut vin dulce sub luna plină, şi abia după asta grămada de litere.

Anul trecut scriam puţin înainte de 1 mai un articol de sezon cu care urmăream să atrag sute de vizitatori de pe Google, pentru că văzusem acum 2 ani că merge aşa. Oamenii căutau “Vama Veche 1 mai” într-o veselie, iar eu eram un prostălău fără percehe ce se credea maestru în arta manipulării via google. De fapt nu există asemenea manipulare, căci omul iese oricum de pe pagina ta odată ce-a mirosit cât de viclean o arzi. Urăşte bannerele prea colorate şi paragrafele prea lungi. Nu-i plac nici greşelile gramaticale şi are şi dreptate, pentru că odată ce-a depistat o greşeală are toate motivele să se creadă mai deştept decât tine, autorul textului. De fapt dacă articolul respectiv ar fi fost scris pe hârtie şi pe cititor l-ar fi apucat o diaree în timp ce citeşte, ar fi fost perfect îndreptăţit să se şteargă la cur cu respectiva hârtie (gălbuie în cazul meu) şi apoi să dea foc întregului blog cu vodkă încă nedigerată şi dându-i foc la ieşirea din gură folosind scântei rezultate din labă incredibil de pasională cu gândul la oi bătrâne şi pline de căcăreze în blana de la cur. Da, ştiu, e absurd, dar sigur s-a întâmplat asta deja odată pe oareunde. S-a întâmplat orice de fapt, căci au existat milioane de miliarde de oameni, şi din punct de vedere matematic e perfect plauzibil să fi făcut unul fix ce-am zis eu mai sus scârbit fiind de vreun articol de căcat.. la propriu.

Adevărul e că buzz-ul de acum doi ani a fost cam apogeul Vămii. La intrarea în Vama Veche ar trebui să scrie “staţiune martiră”, pentru că a avut un destin ce merită pus sub formă de baladă şi cântat în veci şi pururi pe băncile şcolilor. Vama Veche a fost raiul pe pământ, dar doar până ne-am dat seama de asta. Odată ce-am realizat că acolo stătea ascuns dumnezeu am sărit toţi şi l-am strâns de gât de de-abia a reuşit să scape din tărăboi şi să se refugieze în locuri mai sărace cu punga şi duhul. Mainstream = Satana.

Vă promit c-o să fiu printre primii care află coordonatele noii Vămi Vechi şi-o să le împărtăşesc cu voi, chiar dacă asta o s-o facă să-şi mute iar catrafusele repejor. Libertatea e şi pentru ăi de-s prea proşti să-şi dea seama că nu trebuie să fugă după ea. Ce, ei nu-s oameni?

Aseară am fumat cadoul de Florii şi am scris postul dereglat de mai jos, iar în seara asta am meditat, am văzut două filme şi-am descărcat soundtrackurile lor. Ce ziceţi de fraza asta? Pare o frază normală, nu? Ei bine poate părea acum normală, dar asta doar pentru că trăim vremuri istorice, pline de pace. În ce vremuri ar mai fi putut zice un cetăţean către naţiune că a fumat cadoul de Florii, că a meditat şi că a descărcat muzică? O chestie rămâne totuşi constantă indiferent de vremuri: meditaţia şi filosofatul tot ca activităţi anormale sunt văzute. E ok să-ţi fumezi creierii, dar nu-i în regulă să meditezi la condiţia umană în timp ce eşti fumat. Eşti vreun nebun de-ăla dacă-ţi pui întrebări. ProTV are toate răspunsurile, de ce să-ţi mai pui întrebări? De ce să-ţi complici inutil existenţa când poţi să vezi de treabă şi să faci bani? De ce să mănânci ca să trăieşti când poţi, mai simplu, să trăieşti ca să mănânci?

Vroiam să închei aici, dar simt că n-am explicat îndeajuns titlul. Aş putea să-l schimb în Însemnare sau în Articol ca de-obicei, dar atunci ar însemna că m-am dat bătut în faţa vitregiilor titlului şi m-aş alege cu onoarea pătată, la nivel interior cel puţin.

Spuneam că Mainstream = Satana, da? Păi ia să vedem de ce. Am zis de faza cu Vama Veche şi mutatul ei în fuga de mainstream, dar n-am fost destul de explicit, nedumerirea pluteşte încă în aer. Mainstreamul e fugă de prezent, e frică de schimbare. E impropriu spus deci că Vama fuge mainstream, căci nu poţi să fugi de fugă. Nu în aceeaşi direcţie cel puţin. Mainstreamul e majoritatea, iar majoritatea e nebună.

Ţin cu dinţii de ce au, fug după scopuri copilăreşti, se agită, se consumă, se stresează, merg la psiholog, merg la război, mor, se ciocnesc, se iubesc, se detestă, le e frică să nu piardă ce-au agonisit, slăbesc, slăvesc, se îngraşă, îi ascultă pe cei din jur, nu-i ascultă pe cei din jur, încearcă să atragă atenţia, fac rezerve pentru vremuri grele, se atrag, se resping, se organizează pe ei şi pe cei din jur, îşi pun alarme, se duc la job, fac plozi şi-i cresc la fel de prost precum i-au crescut şi părinţii lor. Viitorii roboţei îs gata să ia viitoarea Vama Veche cu asalt, sunt gata să-l strângă iar pe dumnezeu de gât. Nu contează că aleg mainstreamul sau vreo alternativă la mainstream. Problema e de fapt în alegere. Odată ce-ai luat poziţie, odată ce te-ai pronunţat într-o problemă, odată ce ţi-a păsat, ai greşit. Viaţa e perfectă, n-are nevoie de corecturi. Opreşte-te din ales şi apucă-te de trăit. Şi nu mai citi toţi ciudaţii pă net.

Without religion, life would be meaningless and without purpose! We need god to have a purpose in life! What is the meaning of life in the atheist worldview? There is none, BAWWWWW! The negation of the notion of an afterlife, souls, spirits and zomgwtfgod causes one’s life to be pointless. Therefore, we need religion!

N-avem nevoie de nimic, n-avem nevoie de religie, e drept, dar n-avem nevoie nici să ne credem noi deştepţii pulii şi să ne proclamăm atei, oameni fără dumnezeu. Avem nevoie doar să cunoaştem. Şi şi asta doar metaforic.

Vreau să citesc Baudelaire, am auzit că am câte ceva în comun cu omul. De unde să-ncep?

Un ştie tot ca mine nu le ştie pe toate. Am dubii serioase în legătură cu ce ştiu şi ce nu ştiu. Simt că nu mai controlez nimic, simt simt că trebuie s-o iau de la zero. Într-o fracţiune de secundă mi-am dat seama că am deviat de câţiva ani serios de la cale. Am uitat să iubesc, am uitat să preţuiesc ce am în jur, am uitat cine sunt, am uitat să mă schimb. M-am lăsat doborât iar de frica de schimbare şi am încercat să mint pe toată lumea, să mă mint şi pe mine, că nu-i aşa.

Ce-oi fi crezut, că am transformat fierul în aur? C-am găsit reţeta nemuririi? Ce m-o fi făcut să pun călătoria pe pauză şi să mă opresc din observat? Mi-era prea bine, aşa că am încercat să păsrez ce mi s-a părut că am. Prieteni, statut, imagine, ocupaţie, fel de-a fi. Am crezut că-s ale mele toate, când de fapt n-aveam nimic. A fost nevoie de un pumn metaforic în nasul metaforic pentru a mă zdruncina în asemenea hal încât să-mi amintesc.

N-am blog, n-am cititori, n-am planuri, n-am freză, n-am ochi, n-am prieteni, n-am prietenă, n-am părinţi, soră sau veri. N-am muzică şi filme pe hard, n-am măsea care mă doare, n-am dragoste, moarte, viaţă, n-am văzut raiul mov azi dimineaţă pe salvie, n-am corp, sunt un obsevator. N-am. De ce m-aţi păcălit că am? N-aveam nevoie de dădăceala voastră, eram în stare să suport adevărul de la bun început. Suntem toţi goi şi neajutoraţi, suntem toţi proşti şi roboţi, iar eu sunt cel mai prost dintre proşti. Valabil şi pe partea optimistă.

Trebuie să mă schimb, să mă mişc, să mă transform, să mor şi să mă nasc în fiecare clipă. Trebuie să observ mai des, să râd mai mult, să plâng.

Şi doare, dar exist.

Dacă mâine s-ar întâmpla ceva care mi-ar schimba lumea radical aş fi pregătit şi aş acţiona cu sânge rece, pentru că visez situaţii de-astea de câteva nopţi încoace. Ba ne atacă urşii rostogolitori care zdrobesc tot în cale inclusiv cabana în care ne adăpostiserăm de ei, ba mă îngrozeşte şi uneori prinde mâzga neagră ce se stabileşte în ochii apropiaţilor ca-n Dosarele X, ba chiar uneori aflăm cu toţii adevăruri mistice străvechi ce ne schimbă vieţile pentru totdeauna.

Sunt eu mereu, sunt în vremuri asemănătoare cu astea, dar am la îndemână echipament de soldat, puşti cu lunetă, gadgeturi sf, puteri supranaturale, cunoştinţe vaste în te miri ce domeniu, câte-o abilitate fizică  ieşită din comun (sărituri mari de ex) sau uneori simt chiar detaşare de societate într-un fel asemănător tripurilor pe salvia divinorum sau chiar ciuperci.

Nu-s nici bune nici rele, per ansamblu, visele. Uneori mor şi mă trezesc în mijlocul nopţii (mişcând mereu piciorul violent), alteori mă trezesc înainte să mor, bucuros că nu era decât un vis, dar în rest nu-s decât chestii faine de povestit. Experienţe mistice, peisaje ce-ţi taie respiraţia (lagune, palmieri, deşert, munţi), poveşti incredibile, descoperiri epocale sau melodii geniale compuse în vis, toate mă fac să mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Păcat doar că le uit şi că nu mai rămân decât cu secvenţe prea vagi. Că viaţa e ca visele sau visele sunt ca viaţa, asta nu contează aşa mult până la urmă.

Cert e că nu-i nimic cert.

Sâmbătă dimineaţa. Cerul albastru ca după ploaie. Frunzele scuturate încetişor ici şi colo de rafale rătăcite de vânt. Aş vrea să scriu ceva despre păsărele, dar nu le-aud de termopane, căci eu sunt vara ca ursul iarna: hibernez, ascult muzică, mă uit la filme, mă trezesc la 12 şi arareori scot nasul afară din casă. Când chiar latră câinele că moare de foame/sete sau când zgârie mâţele uşa cu ghearele – tot de foame, evident. Aşa-i cu animalele astea de companie când uiţi să le dai mâncare sau apă. Încep şi li se face foame like there’s no tomorrow. Şi se bazează pe om, îi pun însăşi propria lor supravieţuire în cârcă. And then again.. de-aia se numesc animale domestice, nu?

Da, am terminat cu primul paragraf, dar ce s-o alege oare de ăsta? Căci, din motive prea înalte pentru a fi înţelese de mintea mea simplă, nu-mi mai arde de scris. Nu mai am despre ce să scriu. Au intrat subiectele-n sac odată cu timpul. Trece vara mai repede ca o ploaie de vară şi eu scriu despre păsărele sau despre faptul că n-am despre ce scrie. O fi vreo temere ascunsă ce mă ţine-n lesă. N-o pot defini oricum.

Pie: da…nici macar slipi n-am…cand isi dau jos toti hainele si raman in slipi…eu imi dau jos si raman in pula goala

Asta ar fi putut foarte bine constitui un mass. Apelează la doza de perversitate ascunsă (sau nu) în orice om, invită messengerelu (omu care fute timpul liber pe mes) la a se identifica cu individul (Pie) cu problema pentru că no.. toţi am trecut prin problema cu slipii mai devreme sau mai târziu şi ştim cât îi de rău să te trezeşti că tre să te duci fuguţa sâmbătă dimineaţa cu prietenii la scăldătoare DAR n-ai cu ce să-ţi acoperi nuditatea pentru că te-a luat vara prin surprindere şi, în cooperare cu viaţa wannabe agitată (agitaţia face pe moment să simţi că toate au un scop), nu ţi-au lasat răgaz să-ţi iei slipi de la magazinul de chiloţi de plajă. Toţi au cu ce-şi acoperi pulele/pizdele, toţi se simt bine aşa, iar tu ai rămas cu pula goală şi fleoşcăită de triteţe din pricina lipsei din sertarul cu chiloţi şi din viaţă în acelaşi timp, căci paralela se trage mult mai uşor când te paşte depresia. Da, depresia paşte omul cum paşte vaca iarba, dar nu sâmbătă dimineaţa pe 12 iulie 2008, căci e prea fain afară, şi pe deasupra ritmul de reggae alungă tot ce-i rău. Inclusiv vaca de depresie sau lipsa TOTALĂ a inspiraţiei+imaginaţiei (WTF). Soul stoorm soul stoorm.

Pe de altă parte, ar fi teribil amuzant momentul în care Pie, în pula goală, s-ar uita zâmbind la prietenii lui cu slipi pe ei. Ce feţe-ar face ăia? Ce-ar putea să mai zică? Vă zic eu ce s-ar întâmpla. S-ar instaura tăcerea. Cineva ar opri fără explicaţie muzica. Ar înmărmuri toţi, ar înghiţi în cor în sec. O rafală de vânt ar face cercuri cu o frunză uscată prin aer. Ar trece poate prin cadru şi-un tufiş de-ăla mexican rotitor, izbindu-se de 4 ori de pământ şi apoi dispărând în stânga. Apoi Pie ar zice “CE?” aşa în curu gol cum se găseşte. Şi în clipa următoare ar fi doborât de oarece băieţi (angajaţi la ştrand) care ţin la aparenţele pe care le promovează societatea noastră, mai exact la o lume fără nebuni care se dezbracă în public şi  care nu văd nimic anormal în asta. Dacă nu s-a înţeles, menţionez eu acum că fraza precedentă trebuie văzută ca o critică la adresa societăţii bolnave care ne creşte, ne formează, ne foloseşte şi care în final ne îngroapă. Suntem încurajaţi să ne încadrăm, să ducem vieţi transparente şi utile sistemului pe moment. Suntem încurajaţi să ignorăm ideile revoluţionare, să-i ignorăm sau, în funcţie de situaţie, să-i omorâm pe cei care gândesc out of the box. E uşor să te amăgeşti că sistemul e perfect, e uşor şi să te plângi de greşelile lui. Mai greu e să recunoşti că societatea n-a progresat prea mult de la Inchiziţie încoace. Atunci ardeau vrăjitoarele, acum l-ar fi ars pe Pie pentru că s-a(r fi) dezbrăcat la ştrand. Sau no.. sunt arşi mereu ţapii ispăşitori (ghinioniştii), şi mai sunt arşi cei ce gândesc altfel şi au destul curaj încât să acţioneze, să-şi reveleze planurile lumii întregi.

Destul dar cu paralele la nudism.

Rudy. A message to you Rudy. A message to you Rudy. A message to you Rudy. FUCK YOU RUDY!!!!!!!

Atmosfera e linistita ca de-obicei la registrul comertului Brasov intr-o camera mare si calduroasa ce adaposteste vreo 20 de birouri. In aer pluteste o aroma placuta de naiba stie ce si toti sunt prinsi de rutina zilnica. O melodie gen Frank Sinatra se aude in surdina. Eu sunt macinat insa de probleme serioase si de intrebari existentiale. Cum au ajuns oamenii asa, ca niste furnici ? Cum ajunge un om sa-si iroseasca viata robotind, facand treaba de robot adica ? Imi vine sa ma ridic de pe scaun si sa lovesc, sa rup adeverinte, sa ma urc pe biroul domnisoarei din fata, sa imi dau pantalonii jos, sa urlu si sa fac chestii de neinteles pana vine salvarea sa ma ia in camasa de forta. Dar nu, nu imi surade ideea camasii. Mai bine ma mai abtin putin pana termina de tastat prostiile ei la calculator. Atmosfera asta linistita nu poate sa-mi faca rau. Sau poate ? Daca au si ei nevoie tot de ce am eu nevoie ? N-ar trebui sa ii ajut atunci ? Sau poate totusi trebuie sa fug in curu gol prin banca asta ca sa ma fac inteles. Banuiesc ei oare cat de aproape au fost de actul meu de nebunie ? De diversitatea binecuvantata ? Clar e ca daca nu ma descarc acum n-o sa stie nimeni de trairile mele pe de o parte, iar pe de alta parte sunt inca sanatos la cap cat de cat. O sa stie cineva ce era sa se intample doar daca scriu pe blog. Da, o sa scriu pe blog. Asta ma ajuta. Lume proasta. De ce nu fac toti sex in loc sa fie sclavii rutinei si ai formalitatilor ? Bine, poate fac ei sex dar nu destul si nu pe birouri, cu fundurile pe actele cetatenilor, cum ar trebui sa faca niste functionari normali.
Am deviat putin de la ce-mi propusesem la inceput, si anume sa vorbesc despre scenele alea linistite din mijlocul filmelor de actiune cand 2-3-4 personaje stau in lift si asculta o melodie linistita, se uita la ceas, fac mutre la oglinda, asta in timp ce fiecare ascunde cate un pistol in palton si asteapta sa inceapa iar impuscaturile. Ma surprind din cand in cand in asemenea situatii (uita de lift si pistoale, generalizeaza), mai ales cand timpul trece neasteptat de incet. La masa, pe autobuz, la coada, odata tot imi dau eu frau liber sa fac tot ce ma taie capul.

Apropo. Observati cat e de ordonat articolul asta ? Zici ca-i un patrat. La fel si noul skin al blogului. E mai.. profesional. Cred ca nevoia de ordine din viata mea e de vina. Vreau sa ma las si de bagat bere pe gat ca-ntr-un butoi. Si de inca cateva chestii care nu-s treaba ta