Orasul asta mare ucide inspiratia. Ori asta ori am iesit eu din lantul vicios-egoist al scrisului pe blog si imi permit acum in premiera, dupa ani de zile, sa stau linistit si sa nu mai scriu nimic. Ba parca numarul cititorilor tot creste cand nu scriu, ca si cum mi-ar multumi in felul asta oamenii pentru ca nu-i mai fut la cap. Ori astea doua ori am fost tinta unul atac energetic MISA, caci dupa cum bine stiti si-au facut diavolii obiceiul sa trimita sageti in oamenii buni si sa le reteze din IQ.

Draga Miruna,

In momentul in care citesti asta trebuie ca-ti dai seama ca nu scriu aici doar despre mine, ba poate chiar din contra, scriu doar despre altii. Sau poate amandoua simultan. Adica no, scriu destul de mult despre mine, dar incerc sa surprind prin asta adevaruri cat mai generale, care sa fie valabile pentru cat mai multi oameni si in cat mai multe situatii. Spuneam, de exemplu, nu demult, ca-s robot sau ca-s prost si insistam cu lux de amanunte. Ma refeream la mine, da, dar in acelasi timp la toata lumea. Regaseam in mine tot ce-am criticat atata vreme la cei din jur, imi dadeam seama ca orice-as scrie despre mine va fi sorbit la un moment dat cu lacomie de vreun cititor ce poarta in cap intrebarile potrivite. Blogul este asadar doar o alta metoda prin care incerc sa ma inteleg si implicit sa inteleg lumea si ce se-ntampla in jurul meu si de ce. Ma ajuta in sensul asta si comentariile cititorilor, asa ca am incercat mereu sa-i pornesc la povesti si la depanat experienta.

De multe ori chestii amuzante, de alte multe ori frustrari scuipate prosteste si necugetat, de inca niste multe ori temeri sau observatii cu adevarat sincere, ma descriu toate, sau, mai bine zis, descriu lumea asa cum am ales s-o vad. Si mai vroiam sa scriu niste cacaturi cu iz de epistola, dar a inceput sa ma doara burta de la orezul ala si trebuie sa cac o parte din el si sa si pis apa ce-am baut-o fara sa ma uit la ceas.

Inchei prin a-ti spune ca nu mi-e rusine cu nimic din ce-am scris aici pe blog, oricat de aiurea ar fi unele articole (daca se pot numi articole), ba chiar is mandru ca am reusit sa trec la inceput peste temeri si scriu acum orice-mi trece prin cap pentru 600 de posibili comentatori-si-poate-oameni-ca-mine-zilnici. Si si daca nu-s ca mine, is buni si ei si frumosi pe undeva pe-acolo, chiar daca nu-i inteleg inca si i-as vrea loviti.

No ca iar am scris despre mine, dar cat de penibil ar fi fost sa ma apuc sa scriu despre tine sau, mai rau, sa public vreun how to, stire sau analiza de cine stie ce cacat electoral? Adica nu ca ar conta daca e penibil sa nu, pentru ca scrisul ramane oricum un super bun tovaras, sau mai degraba o iubita faina, de-aia care nu te face cu ou si cu otet cand nu-i convine vreun rahat banal.

Plus ca faza cu blogul si pizdele ramane orice-ar fi. Romantele-s magnet, stii.

Florin Divin, camera de langa bucatarie 1:36am

Inspiraţia adevărată vine de la sine, nu trebuie să te scremi ca să te simţi pălit de dânsa. Vine în cele mai tâmpite momente, mai ales când n-ai ceva de scris/desenat la tine. Te face să zâmbeşti ştrengăreşte cu colţul gurii. Inspiraţia adevărată e dumnezeu care lucrează prin tine, e bărbosul la treabă într-o marţi înnorată. Inspiraţia adevărată e una singură şi, dacă te întrebi de ce vine mai uşor pe marijuana, e pentru că thc-ul ridică nivelul de conştienţă şi te apropie de dumnezeu, care aşa poate să lucreze mai uşor prin intermediul maşinii care este corpul tău. Păcat că maşina e pulbere şi nu se mai poate ridica de jos, că altfel ar fi înfăptuit chestii mari. Inspiraţia adevărată te înconjoară în permanenţă, dar nu o simţi decât pe la câte-un apus de soare, în vârful vreunui multe, când te rogi sau la vreun party unde-s toţi cu mâinile pe sus şi zbiară ca vacile la montă. Practic deşi e cu tine mereu, nu o simţi decât când îţi aminteşti cine eşti cu adevărat.

Inspiraţia falsă te face să scrii ce-ai scris şi ieri. Nici schimbare, nici reinventare, nici moarte, nici viaţă, doar căcat ce-a mai fost şi de care nu te mai poţi despărţi acum pentru că îţi tot aminteşti cât a fost ieri de dulce. De exemplu eu dacă aş fi vrut acum să scriu un articol despre pagerank aş fi ştiut clar că am nevoie de nişte inspiraţie adevărată, pentru că rahatu ăsta de-l simt acum în creier nu-i dumnezeu la lucru, ci egoul băşind minciuni.

Te laşi pe mâna destinului şi nu mai comentezi, ajungi instrumentul lui dumnezeu şi te schimbi pe tine şi lumea-ntreagă. Te laşi pradă ispitelor trecutului sau ale viitorului, te pomeneşti just another brick in the wall cu inspiraţie şi viaţă falsă. Şi mori aşa. Nu-i rău nici aşa, dar egoul îi subtil şi-mi spune să renunţ la ego, că parcă aşa e mai bine. No, am început bine, dar am terminat prost – un exemplu perfect de prea mult gândit şi prea puţin făcut.

Bine bine, recunosc, am citit de Richard Hell, primul punkist, şi-am găsit în el un model. Şi-a făcut părul ca Rimbaud, dar mai cu tupeu, şi prin asta a schimbat lumea. A fost printre pionierii punkului, dar a ştiut apoi să nu se plafoneze şi să nu devină o parodie tâmpită a propriului sine. Şi cum e, vă aduce aminte poza de tipul din rockNrolla sau invers?

Hell used the past to create a hairstyle that shaped the perspective of a generation. Generations since have grown up using ingenuity and creativity to do the things punk always promoted: tearing down hegemonies and hierarchies, starting over, and improving the way we operate as a society. Hell is right. Hair mattered.
Long live punk.

(more…)