Cazul îi clasic: nişte gagici fumează cu frica-n sân pentru prima dată, o dau în paranoia, se isterizează şi cheamă salvarea. Nu ştiu cum a fost aici, dar cazul clasic mai include şi sesiuni serioase de îngurgitat alcool înainte de fumat, alcool care, în combinaţie cu ORICE, îţi scade tensiunea şi poate liniştit să te omoare. Evident la ştiri nu spune nimeni că subiecţii erau beţi pulă şi albi la faţă când au ajuns la spital, căci tot ce contează e să fie subliniată înc-o dată degradarea la care a ajuns sistemul după căderea comunismului, astfel încât televiziunea respectivă să capete respect din partea pensionarilor nostalgici după vremurile de aur.

Când am fost în Vamă am avut ocazia să schimb câteva vorbe cu una din fondatorii unei reţele de smart shopuri. Mai cocalară decât cocalarii, tipa se temea de cocalari şi de obiceiul lor (profitabil pentru ea) de a-şi parca maşinile negre în faţa magazinelor ei şi de a “încerca frate” nişte pastile la beţie. Tipa nu încercase cam niciun produs din cele pe care le oferea spre vânzare, iar asta mi s-a părut cel puţin dubios. Îi era frică de concentratele de salvia divinorum ca dracului de tămâie. Spunea că are un prieten care a încercat 20x şi s-a apucat să fugă şi să ţipe, şi povestea asta de parcă era ultima megieşă din Obor. Magazinul era decorat atât pe exterior cât şi pe interior cu simboluri psihedelice (spirale, ochi, shrooms, alge), dar dânsa nu vedea decât pereţi şi-atât. Nu era deloc de-acord cu apucăturile şi cu manelele cocalarilor, dar nici nu le refuza banii. Urmărea banul până la capăt şi o făcea ca la carte, chiar dacă-i băgată aparent într-o afacere riscantă.

Spice shopurile bat efectiv pula de nasul legii: au găsit o găurică în constituţie şi o exploatează la maxim, o mulg de bani. Vând o gamă largă de produse legale care imită binişor efectele celor ilegale. Iarbă, ecstasy, lsd, meth, cocaină sau heroină, au toate corespondente legale – bineînţeles că nu chiar atât de puternice precum . Şi ăsta e doar începutul, căci s-a dezvoltat în ultimii ani la nivel global o întreagă industrie a drogurilor legale (cu sisteme de producţie şi desfacere), afacere globală ce generează substanţe tot mai legale şi mai puternice pe zi ce trece. Evident există şi producători locali, dar sunt discreditaţi tocmai de lăcomia lor românească. Am auzit, spre exemplu, de un producător român care băga în coloratele punguţe frumoase ceva substanţe folosite la stropit cartofii de gândaci de colorado. Suntem abia la început deci, aşa că-i simplu: majoritatea drogurilor legale de la noi îs importate, îs comandate en-gros de pe net sau sunt asamblate doar aici.

Când am fost anul trecut în Tunisia am cunoscut un tip dintr-un oraş moldovean, om cât se poate de normal, nu mai fumase niciodată. Am încercat atunci cu el ceva specialitate locală. Azi are vreo 2 spice shopuri în zona lui. Ce vreau să subliniez aici e că oameni care nu ştiu absolut nimic despre droguri ajung să le vândă mulţimii şi mai necunoscătoare decât ei. Cum poate să iasă ceva bun din combinaţia asta?

Despre droguri ştiu doar dealerii, consumatorii vechi şi poliţia. Nu măscăricii din presă, nu bătrânii panicaţi, nu virginele dornice să experimenteze fără să se informeze, nu şmecherii care s-au băgat peste noapte în industria drogurilor legale şi nici clienţii lor. Vânzătorii sunt oportunişti care s-au gândit să facă un ban în plus într-un domeniu nesigur, iar cumpărătorii îs triştii care au tot auzit la Paraziţii şi pe la prietenii cool de marijuana, dar n-au avut niciodată ocazia să fumeze un cui pentru că-s prea frustraţi. Dacă frustrarea atinge cote paroxistice, proaspătul fumător se dezice de orice efect pe care l-a simţit, ba chiar adoptă la o atitudine ostilă şi dă mâna cu prea şi bătrânii panicaţi.

Cât despre politicieni, mi se pare delicată situaţia actuală, pentru că, un viitor candidat la preşedenţie să zicem, trebuie să studieze foarte bine terenul înainte să se declare pro sau contra drogurilor legale. Dacă eşti pro nu te mai votează muncitorii şi pensionarii telenovelişti (care da, îs foarte mulţi), dacă eşti contra îi pierzi pe cei care gândesc.

Nu-i uşor pentru comuniştii bătrâni de care spuneam mai sus să accepte o schimbare atât de radicală şi rapidă a societăţii, şi nu le e deloc uşor nici să-şi vadă nepoţii transformaţi în tree huggeri – căci doar să îmbrăţişezi copaci îţi mai vine după cate-un fum de naiba-ştie-ce. Aşa că au trecut la fapte şi în curând vor fi ilegalizate toate weed shopurile. Şi apoi vor fi probabil legalizate din nou, pentru că va ajunge la putere generaţia noastră, a tinerilor de acum, şi fumatul de ierburi va fi o chestie normală. Şi apoi copiii noştri vor fi scârbiţi de excesele pe care le vom face cu drogurile alea şi le vor ilegaliza iar şi tot aşa. Subiectul ăsta va provoca veşnic frământări sociale pentru simplul fapt că unele droguri (legale sau nu) deschid ochii, iar asta e atât un deziderat, cât şi o chestie inacceptabilă. La fel cum invidia pentru vreun popor vecin, sărăcia şi şomajul determină grupuri mari de tineri să ia furcile în mâini şi să ardă capitale, drogurile determină grupurile mari să deschidă ochii şi să schimbe capitalele de la rădăcini într-o direcţie new age – ceea ce iar nu-i acceptabil pentru cei ce trag cu dinţii de putere.

Cert e că o asemenea luptă nu trece fără urme, aşa că, oricare-ar fi rezultatul, nu vom avea de fapt câştigători sau pierzători. Ei se vor contopi, vor empatiza, vor continua ca şi pân-acum, în armonie. Interesant e însă prezentul, aşa c-am scris ditai articolul despre dânsul

Nu vin aici cu sfaturi elaborate pentru cei care vor să experimenteze cu droguri, căci dânşii nu vor ajunge pân-aici cu cititul oricum, vor fi ocupaţi cu vodka, fumatul, sunatul la salvare, zâmbitul bolnav la camere şi cu referinţele la ortodoxism. Singurul sfat, cel pe care l-am tot dat ar fi să vă informaţi dracului despre substanţele care ajung la creier înainte să le consumaţi. Efectele variază drastic şi între varietăţi de marijuana, d-apăi între droguri diferite!

Am aşa: nelămuriri şi nişte cititori. Cum să le îmbim? A, ia să întreb cititorii în legărură cu nelămuririle. Genial. Aşa. Sunt fantastic. În poza de mai jos m-am surprins bărbos şi nespălat, după două săptămâni antisiciale de stat ca neandertalul în casă, în camera mea albastră, la calculator, cu tastatura în braţe. În astea două săptămâni m-am ocupat serios de o planta pe care o iubesc şi pe care am botezat-o Planta. Am primit-o bebeluşă prin poştă de la un om, am crescut-o, am hrănit-o cu apă, lumină şi good vibes şi am ajuns să-i împărtăşesc toate hălea. Mental, bineînţeles. M-am gândit chiar să n-o mai mestec/fumez când se face mare, conştient fiind totuşi că i-s pline frunzele de unul din cele mai puternice psihedelice naturale din lume, salvinorinum A.

Ochiul de viţel camuflat în junglă reflectă însă nedumerire, în caz că te întrebi ce reflectă. Sunt în dubii legate de:

1) părul lăţos, slinos, aproape rasta de jegos ce e. Îl spăl imediat pentru că ies mâine din casă, dar asta nu mă împiedică să meditez la condişia umană. Ce sens are atâta igienă şi şampon? Încotro se îndreaptă lumea dacă ţine aşa mult la aparenţe? Se duce dracului, acolo se duce! Prea multă igienă. Nu suntem toţi prinţese, mai avem şi trolli printre noi. Nu neapărat eu, deşi nu neg.

2) barbă, element nou pe faţa mea. Au fost coşuri la pubertate, a fost orez cu lapte în nişte momente de nebunie creativă la cină, a fost şi-o goangă horror despre care prefer să nu-mi amintesc, dar n-a mai fost barbă. Ce reprezintă barba asta, cum îmi modifică ea statutul social şi de ce-i aşa rară? S-o mai îndesa pe măsură ce mai capăt experienţă în ale bărbăţiei?  Ce-i sigur e că mă face mai rugged, cum zicea Dexter boy genius într-un episod în care inventase o chestie ca să-i crească barba şi să fie mai viril. Nu m-am mai ras de o săptămână şi mă simt mai liber. Vă recomand tuturor să încercaţi. Da, şi vouă fetelor, nu vă mai luaţi atâta mustaţa cu ceară, că nu s-o despica pământul dacă arătaţi ca zoro. Ce ţi-e Lola, ce ţi-e Zoro. Uitaţi la mine ce privire de cuba libre am, n-aţi vrea şi voi una de-asta? Atât vă spun, e nevoie de mustaţă, dacă nu chiar de barbă. Editare ulterioară: “Florin treci şi te spală şi rade-te, că altfel nu te pupi cu nimeni mâine!”. Cred că n-am de ales, nu? Societatea şi rigorile ei absurde…

3) Planta. S-o fumez, s-o mestec (cum recomandă şamanii indieni, în pofida gustului infect) sau s-o cresc în continuare? Adică de crescut o mai cresc o vreme, pentru că poate ajunge la 2 metri şi ceva – ceea ce înseamna 99 de miliarde de infinite de frunze psihedelice, dar mi se pare totuşi ciudată relaţia om-plantă. Parcă şi pedofilia are mai mult sens decât asta. Cum să te ataşezi de o plantă? Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, aşa că am să trec la detalii. Nu vreau s-o fut, dar nici mult nu mai am. Îi dau târcoale ca armăsarul unei măgăriţe, doar că diferenţa dintre mine şi Planta e ceva mai mare. Ne desparte un regn, nu juma de specie (pentru retardaţi: ea face parte din regnul vegetal, iar eu dn cel animal – un regn diferenţă între noi doi lovebirds).

Mi-am tras un badge, în dobitoci termeni web 2.0, fix în vârful sidebar-ului. E chestia aia roşie care zice CODENOIR şi pe care dacă ţii mouse-ul apare nişte text în mod cel puţin sexi. Codenoir e firma la care sunt eu şef (peste mine şi vărul asociat), firma pentru care m-am agitat ca un priznel cu actele prin toamnă. Dar nu-i asta interesant, cu faptul că era să scriu “treci şi fă-ţi blog, suge-mi-ai pula!” în loc de textul prezent acum în căsuţa neagră. Era să fie ca-n bancul ăla cu iepuraşul care se duce la urs să-i ceară o oală de clătite, dar pe drum se gândeşte prea mult la cum să i-o ceară, astfel că pomenindu-se faţă-n faţă cu ursul îi zice să-şi bage oala de făcut clătite în cur.

BONUS blogosferic: dacă vrei să vezi cât de prostălăi sunt marele câştigător Roblogfest09 şi cel de pe locul 2 trebuie să intri aici, pe blogul celul de-al 2lea, cel care n-o să rămână în istorie pentru că n-a ieşit nici primul nici ultimul. Asta mă face să cred că Roblogfestul e o lăbăreală subtilă şi – atenţie – spun asta fără nici un stres, fără a încerca să par uber & fără frustrări. E de căcat Roblogfestul pentru că majoritatea câştigătorilor sunt retardaţi, şi asta te face să te întrebi cum îs restul. Mai retardaţi decât retardaţii, nu?

Trebuie să vă povestesc acum o chestie mai ciudăţică, aproape de paranormal. Subconştientul meu are ciudatul nărav de a mişca icoanele şi tablourile pe verticală. Ori le ridic ori le cobor. Asta când sunt în stări în care nu-mi controlez corpul.

Prima dată când am păţit asta eram pe salvie şi ţin minte până-n ziua de azi motivul pentru care m-am apucat să aşez tablourile şi icoanele din casă mai sus decât erau. Mă apucase un respect incredibil faţă de morţi, simţeam că nu-i onorăm destul şi mi s-a părut normal să ridic. Era o senzaţie asemănătoare cu compasiunea nemaipomenită pe care am simţit-o în Amsterdam pe ciuperci faţă de fete, când îmi venea aproape să plâng înţelegând chinurile la care sunt supuse bietele şi delicatele fiinţe de către băieţii cruzi… ca mine. Era o senzaţie de îţi vine să zbieri evrika. Sau să notezi, să nu mai uiţi când te trezeşti. No, şi în felul ăsta am umblat eu prima dată la tablouri.

A 2a oară a fost acum 2 zile. Dormeam pe la 10 dimineaţa (noapte lungă) şi a sunat alarma telefonului. M-am ridicat şi am setat-o să sune înc-o dată peste jumătate de oră. Fac asta destul de des, no biggie pân-aici. No, dar m-am trezit peste jumătate de oră cu icoana mare de deasupra patului fix în pat. O ţineam în braţe aproape. Nu avea cum să cadă în poziţia aia (aşezată “în picioare” în pat), deci sunt somnambul şi am avut în somn vreun trip asemănător cu ăl de pe salvie. Poate l-am prins pe dumnezeu de picior. Şi totuşi, o ipoteză ce nu poate fi ignorată spune că e minune mare de la Iisus Hristos sau de la Ioan Botezătorul, căci cu ei e icoana. Dar totuşi, cel mai probabil tre să văd un psiholog.

Poate am noroc şi nimereşte pe blog vreo studentă la psihologie care să-mi explice şi mie ce dracu am în căpăţână şi de ce mut icoane şi tablouri de oricâte ori îs pe pilot automat.

Ştii senzaţia aia de dezgust total de după o palmă strategică aplicată unui cetăţean – preventiv pentru posibila aberaţie ce o poate lansa la apă? Sigur că n-o ştiţi, n-o ştie nimeni.

Revenind însă, trebuie să vă povestesc despre o seară psihedelică în Sibiu. Dă-i cu absint, dă-i cu mj, dă-i cu salvia divinorum, dă-i iar cu salvie şi pac. Cine e Florin ăsta care şade în mijlocul grupului? De ce Florin, de ce nu Jack? Sparrow? Ia uite la el ce tactici are, cum le fură ăstora atenţia ca să se dea cu ea pe la subraţ cu plăcere. Uite la el cum nu mai e mândru, cum nu mai are nici o speranţă şi nici o aşteptare. Uite-l cum moare. F-L-O-R-I-N. Eu nu-s florin, eu îs energie pură şi am să mă ridic la fraţii mei, neuronii de deasupra. Îl las pe Florin în urmă să zacă în mijloc. Îs curios totuşi ce s-ar întâmpla de-ar lua acum Florin un pumn în nas. Ia să-l las să cadă din pat şi să se lovească, să văd de mă trage durerea înapoi sau dacă-mi permit să zbor în continuare. Nuuu, lăsaţi-l să cadă din pat, nu vedeţi că-i spart? Nu-l ridicaţi, nu râdeţi, nu-i amuzant. E realitate. Oamenii sparţi n-au ce căuta în paturi oricum, ei tre să zacă pe jos, acolo unde le e locul. Şi-aşa.. e doar un corp. Şi a rămas mult dedesubt. Aici sus e destul de ciudat. Sunt un punct conectat cu alte miliarde de puncte. Sunt un neuron al universului, da, asta sunt. Am şi-un corp pe care-l las majoritatea timpului să-şi satisfacă pornirile egoiste, dar acum îs ok, nu mă mai interesează. Ah, a căzut din pat. Perfect. Sunt tot aici. Puternic tripul. Ce? Să mergem în oraş la o bere? Haideţi, dar în care oraş? Vin, fraţilor, pentru că vă iubesc mult şi vă înţeleg nevoia de a schimba constant atenţie şi energie, dar cum îl ridic eu pe Florin de jos? Hai să mai stăm puţin, şi dup-aia luăm toate puburile la rând.

Apoi m-am trezit şi am luat-o spre primul bar. Corner. Portarul şi-a dat seama după cum ne uitam cruciş la tvul din hol, taximetristul ne-a mirosit duhoarea de marijuana de la o poştă (ei ştiu, ai dracului), maţele cer fără milă mâncare. Mergeţi la Panini? Vreau şi eu un sandwich. Poate până reveniţi cu mâncarea ne dăm seama de ce lipseşte Alaska de pe harta aparent veche de pe perete. Cel mai probabil pe vremea aia n-o cartografiase nimeni încă. Alaska şi tainele ei…

Şi uite-aşa de colo colo prin Sibiu toată noaptea, din bar în bar. A mai trecut efectul ierburilor, am observat că e o fată nouă în grup, am şi exclamat asta cu voce tare uimind-o în mod negativ, după cum aveam a afla mai târziu. Dar nu-i nimic, m-am apucat să le povestesc fetelor despre problemele legate de deţinerea de coaie, cu comparaţie prea detaliată între boxeri şi chiloţi mai strâmţi. Tot atunci am înţeles de ce stau băieţii crăcănaţi şi fetele nu. Băieţilor le transpiră uneori coaiele şi se lipesc de picior, dar fetele n-au coaie. E totul logic, să trecem mai departe, mulţumesc pentru atenţie, dar poate nu trebuia.
Mileuri galbui atârnate peste răpiri din serai într-un subsol – e Kitsch Party. Lumea-i îmbrăcată ca-n anii 80 şi ţopăie veselă pe Genius şi Andre, dar inima mi-e cât un purice. Dacă se întoarce taximetristul după noi? A, nu se mai întoarce, i-am plătit şi am plecat fiecare în direcţia lui acum mai bine de 3 ore. Hei, uite un covrig uscat pe masa noastră! Era aici când am venit, deci e al nimănui, deci e al meu şi-al lui Luchiţă. Hai omule, dă-l pe gât, nu te mănâncă, e doar un covrig uscat şi început deja de altcineva.

Petrecere apoi mai departe la Forumul German (oarece partid pe la Sibiu se pare), voie bună, baloane, brezel. Muzică fantastică, sau aşa mi se pare. Macarena şi E.M.I.L. merg de minune după beri nenumărate. Căci cine-a mai pomenit bere cu 2 (DOI) lei doza? Păcat de ea s-o laşi aşa ne băută. Şi no, eu abia m-am aprins aici cu povestitul, aş mai avea, că s-au mai întâmplat câteva în seara psihedelică de la Sibiu, dar cu ce rost? Ce rost au toate? Skip. Am ajuns la căminul unde avem camere rezervate (35 lei / noapte) cu taxiul. De mirare, dar paranoia arde încă. Dacă dă năvală portarul peste noi spărgând uşa în urma mea? Ia s-o încui, chiar dacă asta n-o să-l oprească de la a o sparge. Somn uşor. Alarmă. Bună dimineaţa. Chiar bună, fără pic de mahmureală, ca după o noapte în care N-AM BĂUT băutură spirtoasă con savor de tequila. Soare, veselie, glume, tren, optimism, Şelimbăr (unde ştim cu toţii ce-a făcut Mihai Viteazul), tripuri vizuale uşoare, reminiscenţe de ieri. Pe weekendul viitor, când vom ţopăi pe ritmuri de Psychofreud la Braşov.

Citeam aici, aici şi aici acum ceva vreme despre ayahuasca / yage. Ayahuasca (planta spiritelor) e o licoare portocalie opacă preparată de şamani în jungla Amazonului din tot felul de plante răspândite pe-acolo, plante ce conţin DMT. Ayahuasca e folosită de mii de ani în America de Sud pentru a facilita contactul celor vii cu lumea spiritelor. Bineînţeles că la un moment dat biserica a încercat interzicerea ritualurilor şi a consumului şi bineînţeles că nu prea le-a ieşit (din moment ce vă povestesc azi despre asta). Îţi place că-ţi dezvălui secrete, nu ? Îţi place, daaa, sigur că da ! Îţi plac secretele. Ai vrea să le şti pe toate. Aşa în fine, dar abia acum începe partea interesantă. Tripul ţine vreo juma de oră. Începe cu o borală straşnică. (şamanii spun că asta e partea care-ţi purifică corpul şi că e urmată de cea care-ţi purifică spiritul), continuă cu o senzaţie de bine (deşi tocmai ţi-ai vomitat maţele) şi după asta o iei total razna. Unii văd machine elves, alţii se cred în India (ca mine pe salvie) sau în desene animate. Toţi însă ajung să vadă lumea altfel. Mai în concordanţă cu budismul şi cu tantra, dacă e să mă-ntrebi pe mine. Prea multe coincidenţe. Ok cred că tocmai am făcut pasul cel mare pe calea spre statutul de tree-hugging hippie. Ciudat e că am simţit şi eu multe. Am văzut în primul rând că lumea nu-i ca la ştiri, că e mai mult ca-n poveşti decât ca la ştirile de la ora 5. Am simţit apoi că fac parte din ceva mare. M-am întrebat dacă o să revin vreodată la starea dinaintea primului fum. M-am întrebat dacă e vreo cale prin care să devin din nou iresponsabil şi să nu fiu certat de cei din jur pentru că am pus mâna pe atâta amar de cunoştinţe. Se pare că am reuşit cumva, căci habar nu mai am acum despre ce era vorba. A fost ca un vis din care îţi aminteşti prea multe detalii, dar nu destule. Un vis care te face să te trezeşti cu zâmbetul pe buze şi eventual cu o erecţie masivă, dar care ţi-o fleoşcăie apoi oricum din cauza luptei pe care o duci pentru a-ţi aminti visul. În cazul meu nu putea fi vorba de erecţie, căci nu mă gândeam decât la cum să fac să revin la starea iniţială. În fine, vorbeam aici despre salvia divinorum, psihedelicul care mi-a dat mie personal multe motive pentru a gândi mai mult. Multe motive pentru a ignora complet televizorul. Multe motive pentru a nu căuta hotelurile de 4 stele. Multe motive pentru a asculta muzică ciudată. Nu pot să suspectez decât că şi ayahuasca are ceva efecte asemănătoare (deşi trebuie să fie divin să auzi ritualul şamanului în miez de noapte lângă foc în junglă). No.. ştiţi filmele alea cu ritualuri pe la indienii din amazonia în care îşi dau ochii peste cap şi intră în transă şi vorbesc cu spiritele bune şi rele ? Ayahuasca era probabil cauza. E chestie de Dosarele X şi e reală. Există chiar o religie în Brazilia întemeiată de un tip care-a fost cam prea marcat de puterile plantei. Omul afirmă că a primit direct de la Fecioara Maria instrucţiunile cu privire la întemeierea noii religii (un creştinism psihedelico-amazonian). Şi cine poate să-l contrazică sau măcar să nu-l creadă? E schimbătoare de vieţi ayahuasca, şi e în junglă acolo lângă Amazon. Nu că n-ar exista adevărul şi mai aproape de noi…

Şi no.. ştiu o tipă în Peru care are o vecină cu o mătuşă din Iquitos, oraş mai mare ca Braşovul şi amplasat fix în inima junglei în Peru; acolo lângă Iquitos se petrece şi acţiunea din spectaculosul post al lui Habarnam. Şi s-a gândit tipa să-mi trimită prin poştă o sticlă de ayahuasca. Am fost prea entuziasmat vreo două zile, până mi-a spus că e ilegal să trimiţi planta afară din Peru. Aflasem oricum între timp că DMTul e FOARTE ilegal la noi şi că probabil s-ar pedepsi şi posesia de ayahuasca, dar pentru aşa o experienţă chiar eram dispus să-mi asum nişte riscuri. Păcat că nu s-a putut. M-a mai consolat postul tipului de care vorbeam, căci spunea la un moment dat omul acolo că băutura nu-i mare căcat fără ritual (iar despre ritualul ăla nu poate fi vorba pe plaiuri mioritice). Aşa că până când ne-om auzi la un live blogging de lângă Iquitos, Peru, nu pot decât să mă oftic pentru raritatea de drog psihedelic ce-am ratat-o.